Emisii poluante și măsuri de reducere a acestora

CAPITOLUL I

IMPLICAŢIILE AGENŢILOR POLUANŢI ASUPRA AERULUI

Aerul atmosferic este unul din factorii de mediu greu de controlat, deoarece poluanţii, odată ajunşi în atmosferă se disipează rapid şi nu mai pot fi practic captaţi pentru a fi epuraţi-trataţi. De aceea, este foarte important ca poluanţii să fie captaţi şi trataţi la sol, bineînţeles, în afară de cazul când există posibilitatea înlocuirii cu alţii mai puţin sau deloc nocivi.

Aerul atmosferic, nepoluant-natural, are în compunerea sa: azot (N2), circa 78%; oxigen (O2), circa 21%; dioxid de carbon (CO2), circa 0,03% şi argon (Ar), circa 0,97%.

Activităţile cele mai poluante pentru aer sunt: agricultura, industria, transportul, producţia de energie şi turismul.

Sursele de poluare din industrie, pe plan mondial, sunt prezentate în tabelul 1.

În ceea ce priveşte sursele de poluare rezultate din producţia de energie, pe plan mondial, trebuie menţionat că o foarte mare parte din electricitatea generată de acestea este rezultatul arderii cărbunilor fosili: astfel din circa 11.000 TWh (1 terawatth = 1 bilion kWh) generaţi în 1989, circa 62% proveneau din centralele termoelectrice (alimentate cu cărbuni fosili), 20% din centralele hidroelectrice, 17% din centralele nucleare şi sub 1% din resursele geotermale. Este de remarcat că centralele nucleare, de la o producţie de 1,6% din total în 1970 au ajuns la 17% în 1989. Arderea combustibililor fosili şi a biomasei generează numeroase emisii nocive în aer. În ceea ce priveşte combustibilii fosili, în medie, din totalul de emisii antropogene de pe glob, 90% sunt emisii de oxizi de sulf, 85% oxizi de azot, 30-50% monoxid de carbon, 40% particule totale în suspensie, 55% compuşi organici volatili, 15-40% metan şi 55-80% dioxid de carbon.

Tabelul 1 – Agenţii poluanţi din industrie pe plan mondial

Agenţi poluanţi Milioane t/zi % din totalul de emisii antropice

Dioxid de carbon 3500 50

Metan 84 24

Oxid azotos 0,2 13

Amoniac 7 20

Oxizi de sulf 89 90

Oxid azotic 30 44

Particule totale în suspensie 23 40

Hidrocarburi 26 50

Cloroflorocarboni/haloni 12 100

1

Referitor la legislaţia cu privire la poluarea aerului atmosferic, chiar pe plan mondial, ea este încă insuficientă: în general, ea se elaborează prin grija UNEP/PNUE. Dintre documentele mai semnificative trebuie menţionate “Convenţia de la Viena – Protecţia stratului de ozon”, intrată în vigoare în 1985, şi “Protocolul de la Montreal – substanţe care diminuează stratul de ozon”, intrat în vigoare în 1989.

La noi în ţară nu există o lege a aerului, astfel cum este pentru apă; există însă STAS 12.574-87 “Aer din zonele protejate – condiţii de calitate” în care sunt stabilite concentraţiile maxime admisibile (CMA) pentru diferite substanţe poluante.

În ceea ce priveşte activitatea de protecţie a calităţii aerului, în România, ea se desfăşoară în Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie (INMH).

Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie (INMH), în mai mult de 50 zone urbane, determină calitatea aerului prin măsurarea concentraţiilor de dioxid de sulf (SO2), dioxid de azot (NO2), amoniac (NH3), hidrogen sulfurat (H2S), pulberi sedimentabile, radionuclizi etc. În zonele industriale măsurătorile INMH se completează şi se compară cu cele făcute de industrie.

Este de menţionat că, în patru zone din tară, cu altitudine peste 1000 m, alese după regulile internaţionale, INMH realizează din 1976 un aşa numit monitoring de fond, într-o primă etapă rezumându-se numai la măsurători privind calităţile fizico-chimice ale aerului (pH, aciditate/alcalinitate, conductivitate), urmând a fi completat ulterior cu măsurători privind apa, solul şi biota, în vederea realizării unui monitoring global de fond, necesar unei mai bune gospodăriri a mediului şi integrării datelor în reţeaua internaţională.

Din măsurătorile făcute în cadrul monitoringului de fond rezultă că, în cele mai multe cazuri, precipitaţiile în zonele studiate, şi poate chiar şi în celelalte zone, sunt acide (pH = 4-5), la aceasta contribuind şi transportul de compuşi acizi din Europa de Vest.

În privinţa monitoringului de impact, referitor la calităţile fizico-chimice ale aerului, acestea se efectuează în cele mai multe cazuri în zonele industriale cu impurificare deosebită.

2

CAPITOLUL II

SUBSTANTE NOCIVE PREZENTE IN ATMOSFERA

Substanţele nocive, descrise în cele ce urmează, sunt substanţe cu toxicitate mare, prezente în sursele de poluare ale atmosferei.

II.1. Ozonul

Ozonul (O3) este o formă alotropică a oxigenului, cu molecula formată din trei atomi; este oxidant puternic, are miros caracteristic, este foarte toxic şi are culoare albăstruie. Pe cale naturală se formează în atmosferă; în urma descărcărilor electrice şi sub acţiunea razelor solare. Pe cale artificială, tot în atmosferă, rezultă în urma reacţiilor unor substanţe nocive, provenite de la surse de poluare terestre.

Ozonul în ţările şi oraşele puternic industrializate constituie poluantul principal al atmosferei. Se precizează că este vorba de ozonul care se formează în atmosferă, în troposferă, nu de cel din straturile înalte – din stratosferă – care în ansamblul lui constituie stratul de ozon. Trebuie făcută următoarea precizare: în timp ce ozonul este dăunător vieţii pe pământ, stratul de ozon are rol de protecţie al acesteia.

Substanţele de bază ale formării ozonului troposferic, provenite în cea mai mare parte de la autovehicule, sunt: oxizii de azot (NOX), în principal dioxidul de azot (NO2) şi compuşii organici volatili (COV). Într-o măsură mult mai mică, la formarea ozonului, contribuie şi oxidul de carbon (CO) şi oxidul de azot (NO). Compuşii organici volatili rezultă prin arderea şi prelucrarea ţiţeiului şi produselor petroliere. Oxizii de azot sunt, de asemenea, produşii de ardere ai diverşilor carburanţi (lemn, reziduuri agricole etc.). În urma reacţiilor chimice care au loc între aceste substanţe, se formează ozonul. Formarea ozonului este ajutată de razele solare care favorizează desfăşurarea reacţiilor chimice.