Eroziunea solului și implicațiile ecologice ale proceselor de degradare erozională

1. Solul, component de bază al ecositemului

Solul este stratul de grosime variabilă de la suprafaţă versantului, mai mult sau mai puţin afânat, format treptat în timp sub acţiunea dinamică a factorilor cosmici, naturali si antropogeni, specifici fiecărei zone, prin degradarea şi alterarea rocilor care l-au generat.

Prin natura şi funcţiile sale, solul se prezintă ca un corp natural, viu, care face legătura între regnul mineral şi cel organic, vegetal, astfel încât orice defecţiune care intervine în funcţionarea solului, poate avea repercursiuni grave asupra tuturor vieţuitoarelor.

Ca şi în cazul aerului şi al plantelor, problemele funcţionale în sol pot interveni odată cu apariţia fenomenelor de poluare. Prin poluarea solului se înţelege acţiunea prin care omul sau natura produce modificări fizice, chimice şi/sau biologice anormale, care îi depreciază calitaţile ca suport şi mediu de viaţă.

Poluarea solului este de aceeaşi varstă cu solurile numai că în trecut, factorul poluant era natural iar capacitatea de autoregenerare şi autoapărare, precum şi existenţa unor necesităţi limitate de spaţiul agricol făceau ca fenomenul să fie abia sesizabil.

Odată cu consolidarea civilizaţiei omeneşti şi creşterea populaţiei, degradarea solului a luat amploare în mod îngrijorător. Degradarea solului constă în pierderea parţială sau totală a însuşirilor sale de fertilitate a capacităţii de productivitate.

Omenirea prin dezvoltarea unor sisteme neraţionale de agricultură şi defrişare abuziva a pădurilor plăteşte un preţ ridicat ca urmare a deteriorării mediului înconjurător. Aceasta are loc în primul rând prin provocarea fenomenului de eroziune, care face din aceste două activităţi cei mai importanţi participanţi la poluarea solului.

Gradul de poluare a solului poate fi apreciat prin evaluarea reducerii calitative şi/sau cantitative a producţiei agricole faţă de situaţia normală, sau numai cantitativ prin evaluarea cheltuielilor necesare solului la o capacitate bioproductivă egală cu cea anterioară poluării.

Cunoaşterea proceselor de degradare, a răspândirii lor după factorii care le determină, este necesară în scopul stabilirii celor mai bune soluţii şi metode de prevenire şi combatere a lor, de evitare, respectiv de atenuare a pagubelor ce le produc, de valorificare intensivă a solurilor.

Fiind o entitate fizică, chimică şi biologică bine conturată, solul poate fi considerat ca un sistem cibernetic complex, străbatut de fluxuri energetice ce interecţionează, asigurând circuitul substanţelor atât în cadrul sistemului cât şi între sistem şi mediul înconjurător.

Deci solul constituie resursa naturală cea mai importantă a omenirii. Existenţa şi dezvoltarea societăţii umane fiind condiţionate vital şi de acum înainte încă multă vreme, de abundenţa şi calitatea plantelor terestre ce trebuie să asigure oamenilor hrană şi materie primă pentru îmbrăcăminte, medicamente şi alte cerinţe importante.

În orice ecosistem natural în care solul apare ca o parte componentă, acesta îndeplineşte două funcţii esenţiale: furnizor de substanţe şi energie, fiind astfel un regulator al ecosistemului şi respectiv un ameliorator al mediului ambiant. De cantitatea, calitatea şi accesibilitatea substanţelor din sol, ca şi de intensitatea proceselor de descompunere a reziduurilor, depinde capacitatea solului ca regulator, precum şi stabilitatea ecosistemului respectiv. Reiese deci că cea mai importantă însuşire a solului este fertilitatea. Ea se defineşte ca fiind propietatea pe care o are solul de a pune la dispoziţia plantelor, în cantităţi variabile, elementele nutritive de care dispune, în condiţiile unui regim corespunzător de umiditate şi aeraţie, în vederea satisfacerii cât mai complete a cerinţelor plantelor. Cu cât fertilitatea unui sol este mai mare cu atât producţiile ce se vor obţine la hectar vor fi mai mari la acelaşi nivel de cheltuieli materiale şi de muncă efectuate. Din acest punct de vedere se deosebeşte o fertilitate naturală şi una artificială.

În ecosistemele naturale, fertilitatea solului s-a format lent, în timp îndelungat sub acţiunea factorilor de bioacumulare şi a condiţiilor bio-pedo-climatice, specifice fiecărei zone şi astfel numindu-se fertilitate naturală. Intervenţia omului prin folosirea cuceririlor stiinţei şi tehnicii la cerinţele practice ale solului, prin folosirea unei agrotehnici moderne, introducerea unor asolamente raţionale, dar mai ales prin aplicarea corectă şi la timp a îngrăşămintelor chimice, contribuie la îmbunătăţirea şi menţinerea la un nivel mult mai ridicat al fertilităţii naturale a solului proces denumit fertilitate artificială. Fertilitatea artificială astfel formată se poate denumi fertilitate momentană, deoarece efectul ei asupra creşterii şi dezvoltării plantelor pe un asemenea sol este din ce în ce mai mic dacă intervenţia omului încetează.

Fenomenul este explicabil prin aceea că asemenea soluri se găsesc într-o fază incipientă de formare şi până se ajunge la instalarea unui echilibru biologic, ca urmare a efectului interacţiunii tuturor factorilor eterogeni, cu influenţă reciprocă, ce acţionează în sol, este necesar să treacă foarte mult timp. În condiţii normale însă, specifice fiecărei zone naturale, solurile formate în timp şi care se găsesc într-un echilibru biologic caracteristic fiecărui sol, pot ajunge până la stadiul de climax, situaţie în care solul respectiv îşi păstrează însuşirile şi caracteristicile pe o perioadă de timp extrem de lungă. Exprimarea corectă a bogăţiei unui sol o reprezintă aspectul cantitativ şi calitativ al covorului vegetal şi al producţiilor ce se realizează pe un asemenea tip de sol.

Toate aceste însuşiri favorabile unei bune fertilităţi se datorează existenţei unei substanţe organice, complexă dar stabilă, numită humus şi care se află permanent într-o relaţie specifică cu materia coloidală, anorganică, precum şi într-o dinamică sezonieră privind consumul, formarea şi acumularea sa.