Evaluarea riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională pentru electrician

PREMISE TEORETICE

1.1.Relaţia risc – securitate

În terminologia de specialitate, securitatea omului în procesul de muncă este considerată ca acea stare a sistemului de muncă în care este exclusă posibilitatea de accidentare şi îmbolnăvire profesională.

În limbajul uzual, securitatea este definită ca faptul de a fi la adăpost de orice pericol, iar riscul – posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, pericol potenţial .

Dacă luăm în considerare sensurile uzuale ale acestor termeni, se poate defini securitatea ca starea sistemului de muncă în care riscul de accidentare şi îmbolnăvire este zero.

Prin urmare, securitatea şi riscul sunt două noţiuni abstracte, contrare, care se exclud reciproc.

În realitate, datorită trăsăturilor oricărui sistem de muncă, nu se pot atinge asemenea stări cu caracter de absolut. Nu există sistem în care să fie exclus complet pericolul potenţial de accidentare sau îmbolnăvire; apare întotdeauna un risc „rezidual", fie şi numai datorită imprevizibilităţii acţiunii omului. Dacă nu se fac intervenţii corectoare pe parcurs, acest risc rezidual creşte, pe măsură ce elementele sistemului de muncă se degradează prin „îmbătrânire". În consecinţă, sistemele pot fi caracterizate prin „niveluri de securitate", respectiv „niveluri de risc", ca indicatori cantitativi ai stărilor de securitate, respectiv de risc. Definind securitatea ca o funcţie de risc y = f(x), unde , se poate afirma că un sistem va fi cu atât mai sigur, cu cât nivelul de risc va fi mai mic şi reciproc. Astfel, dacă riscul este zero, din relaţia dintre cele două variabile rezultă că securitatea tinde către infinit, iar dacă riscul tinde către infinit, securitatea tinde către zero (figura 1.1):

Fig. 1.1 Relaţia risc – securitate

În acest context, în practică trebuie admise o limită de risc minim, respectiv un nivel al riscului diferit de zero, dar suficient de mic pentru a se considera că sistemul este sigur, ca şi o limită de risc maxim, care să fie echivalentă cu un nivel atât de scăzut de securitate, încât să nu mai fie permisă funcţionarea sistemului.

1.2.Noţiunea de risc acceptabil

Riscul a fost definit în literatura de specialitate în domeniul securităţii muncii prin probabilitatea cu care, într-un proces de muncă, intervine un accident sau o îmbolnăvire profesională, cu o anumită frecvenţă şi gravitate a consecinţelor.

Într-adevăr, dacă admitem un anumit risc, putem să-l reprezentăm, în funcţie de gravitatea şi probabilitatea de producere a consecinţelor, prin suprafaţa unui dreptunghi F1, dezvoltat pe verticală; rezultă că aceeaşi suprafaţă poate fi exprimată şi printr-un pătrat F2 sau printr-un dreptunghi F3 extins pe orizontală (figura 1.2).

În toate cele trei cazuri riscul este la fel de mare. În consecinţă, putem atribui unor cupluri gravitate – probabilitate diferite, acelaşi nivel de risc.

Dacă unim cele trei dreptunghiuri printr-o linie trasată prin vârfurile care nu sunt pe axele de coordonate, obţinem o curbă cu alură de hiperbolă, care descrie legătura dintre cele două variabile: gravitate – probabilitate. Pentru reprezentarea riscului funcţie de gravitate şi probabilitate, standardul CEN-812/85 defineşte o astfel de curbă drept „curbă de acceptabilitate a riscului" (figura 1.3).

Fig. 1.2 Reprezentarea grafică a echivalenţei riscurilor caracterizate prin cupluri diferite de

gravitate – probabilitate

Fig. 1.3 Curba de acceptabilitate a riscului

Această curbă permite diferenţierea între riscul acceptabil şi cel inacceptabil. Astfel, riscul de producere a unui eveniment A, cu consecinţe grave, dar frecvenţă foarte mică, situat sub curba de acceptabilitate, este considerat acceptabil, iar riscul evenimentului B, cu consecinţe mai puţin grave, dar cu o probabilitate mai mare de apariţie, ale cărui coordonate se situează deasupra curbei, este inacceptabil.