Gestiunea deșeurilor

INTRODUCERE

Ecologia (din cuvintele grecesti: ecos - casa si logos - stiinta, adica "stiinta studierii habitatului") este o stiinta biologica de sinteza ce studiaza conexiunile ce apar între organisme si mediul lor de viata (abiotici si biotici), precum si structura, functia si productivitatea sistemelor biologice supraindividuale (populatii, biocenoze) si a sistemelor mixte (ecosisteme), mai pe scurt, reprezinta studiul interactiunii dintre organisme si mediul înconjurator.

Ecologia este în mare parte o stiinta descriptiva si experimentala.

În ecologie se folosesc multe metode împrumutate din alte discipline: metode matematice pentru a modela evolutia populatiilor, metode fiziologice pentru a întelege viata organismelor, metode geologice pentru a descrie proprietatile solului.

Primul gânditor care a reliefat principiul interactiunii în lumea vie a fost Charles Darwin. Darwin a observat ca diferitele specii se influenteaza reciproc prin activitatile lor si ca de aceste interactiuni reciproce depinde succesul unei specii în lupta pentru existenta, adica numarul sau de supravietuitori, de urmasi. Ideile lui Darwin au fost dezvoltate de zoologul Ernst Haeckel care a fost primul care a formulat termenul de ecologie în anul 1866. Singularitatea conditiilor de mediu de pe Terra le-a definit ca fiind si necesare pentru existenta vietii. În fapt, este dificila o delimitare foarte stricta a frontierelor care permit sau nu existenta diverselor forme de viata. Astazi, este binecunoscuta prezenta organismelor în medii considerate, pâna nu de mult, excluse din ecosfera, ceea ce, în mare parte se suprapune spatiului explorat direct sau indirect, de om, atât pe uscat (la suprafata si în subteran), cât si în apa. Astfel, din punct de vedere spatial, caracteristica globala a ecosferei este mai mult decât justificata.

În alta ordine de idei, viata în sine este un efect emergent al interactiunilor dintre elementele geosistemului planetar, biosfera fiind definita ca “un fel de câmp de interferenta a energiilor din toate învelisurile Terrei.” Aceasta “noutate aparuta prin combinatie” nu a ramas însa detasata de mediul care a creat-o, ci s-a integrat lui, devenind parte componenta si contribuind la transformarea sistemului în ansamblul sau. Astfel, dimensiunea planetara a ecosferei este data nu atât de extinderea ei spatiala, care, de altfel, o justifica, cât de interferenta cu mecanismele generale care stau la baza proceselor din toate geosferele. Aceasta integrare functionala este subliniata prin mai multe concepte care abordeaza Terra ca geosistem al vietii.

Astfel Al. Rosu sugereaza ca Terra este “o nava care poarta omenirea în istorie”, respectiv o “nava” prevazuta cu toate cele necesare (aer, apa, sol, minereuri etc.) pentru sustinerea vietii, a omului si, implicit a activitatii economice. Terra se dovedeste a fi “un organism complex, cu o anatomie si fizionomie proprii, care-si produce necontenit resursele necesare mentinerii si diversificarii structurilor sale, inclusiv ale vietii, înnoindu-se astfel permanent.”

Pe parcursul istoriei sale, relativ recenta comparativ cu ecosfera, omul a cunoscut diverse faze in raport cu aceasta, într-un proces evolutiv, de schimbare permanenta. In mod sintetic, pot fi identificate trei etape importante: biocenotica; conflictuala si a reconcilierii.

În cursul primei etape, numita biocenotica, s-a stabilit un echilibru spontan între om si natura, prin adaptarea si resemnarea continua a omului fata de natura. Omul este un mamifer pradator printre celelalte, ale carui tehnici arhaice au un impact nul asupra biosferei. Chiar si atunci când tehnicile lui se dezvolta, evolueaza, mijloacele ramân limitate si el continua sa traiasca în “simbioza” cu universul caruia, în mod treptat, constient îi apartine.

În cursul celei de-a doua faze, conflictuale, omul se detaseaza de natura si, înarmat cu mijloace materiale din ce în ce mai puternice, agreseaza natura. “Începând cu un anumit grad de putere, omul nu mai este o parte componenta a lantului ecologic. De la aceasta etapa, pradarea devine masacru (patru arme si o campanie de vânatoare distrug 350 de antilope), iar exploatarea devine distrugere.” Pragul de aparitie al acestei a doua faze se poate situa la trecerea de la o economie de subzistenta la o economie bazata pe profit si rentabilitate. Tehnicitatea si economicitatea se hranesc reciproc si favorizeaza ruptura cu natura, “care este mai mult o prada de vânat decât un capital de menajat.”7

A treia faza ar fi cea a reconcilierii, când omul realizeaza ca el nu este decât beneficiarul temporar al naturii si ca el devine responsabil fata de descendentii sai. Aceasta faza este cea de trecere de la “jefuire” la gestionare, de la iresponsabilitate la responsabilitate. Este, într-un fel, emergenta unei noi paradigme economice, respectuoasa fata de mediu.