Lacurile sărate - heliotermia și efectele terapeutice

Introducere

Sarea este o substanta naturala de o abundenta inepuizabila, materie strans legata chiar de nasterea vietii, produs milenar al activitatii umane, este de neinlocuit si ocupa un loc aparte in gama bunurilor de care noi dispunem acum, in civilizatia cea mai evoluata.

Desi sarea figureaza printre produsele cele mai ieftine, volumul mare de sare extrasa sau produsa in lume in fiecare an o plaseaza valoric pe locul doi ( dupa minereul de Fe), intre toate minereurile energetice. Sarea constituie unul dintre factorii sedentarizarii, intrucat in jurul locurilor de extractie s-au format aglomerari umane, uneori considerabile.

Sarea este o roca plastica cu densitate mica, proprietati responsabile de fenomenul de diapirism. Datorita acestuia, sarea se asociaza structurilor anticlinale diapire iar intregul cortegiu de fenomene asociate comportamentului plastic al sarii duce la edificarea unor caracteristici aparte ale masivelor de sare si a rocilor inconjuratoare.

Sarea a fost cunoscuta din cele mai vechi timpuri iar multe dintre aspectele particulare ce caracterizeaza astazi arealele cu sare reprezinta rezultatul exploatarii ei de-a lungul timpului. In Romania exista importante rezerve de sare in areale precum Praid, Ocna Mures, Ocnele Mari, Targu Ocna si multe altele de acestea leaga fenomene aparte precum ar fi aparitia lacurilor sarate.

Lacurile sarate si fenomenul de heliotermie

Originea lacurilor sarate este strans legata de exploatarea sarii, acestea formandu-se, de cele mai multe ori, in urma prabusirii si inundarii vechilor ocnele (unde procesul de exploatare s-a incheiat). Acestea se clasifica in doua categorii: antroposaline, dezvoltate pe vechile amplasamente de exploatare a sarii (Ocna Sibiu, Ocna Mures, Ocna Dej, Ocna Sugatag, Turda, Cojocna, Slanic Prahova) si carstosaline rezultate in urma dizolvarii naturale a sarii (Lacul Ursu – Sovata).

Caracteristicile comune ale acestor lacuri sunt calitatea apelor, salinitate ridicata ce creste spre contactul cu peretele de sare, fenomenul de heliotermie, caracteristic tuturor lacurilor sarate, insa mai accentuate in cele neutilizate in scopuri balneologice si namolul sapropelic de pe fundul acestor lacuri.

Lacurile sarate au in general bazinele in forma unei palnii cu tubul in jos, acolo unde se nasc curenti, datorita resimtirii activitatii vantului, insa ei nu se pot propaga mai jos decat la buza tubului. Din cauza mersului extrem de incet al difuziunii dintre volumul de apa dulce ce alimenteaza lacul sarat si volumul de apa sarata, se poate spune ca aceste lacuri nu se indulcesc niciodata, deoarece procesul colmatarii oricat ar fi de lent, totusi evolueaza mult mai repede decat indulcirea, pe care o depaseste.

Lacurile au ape clorurate, de mare concentratie, sodice, au fenomene de heliotermie, reprezentative fiind acestor tipuri de lacuri.

Prin heliotermie se înţelege fenomenul prin care apa unor lacuri sărate se încălzeşte la o anumită adâncime, sub acţiunea căldurii solare, mai mult decât mediul din jur. Încălzirea se explică datorită gradului de mineralizare a apei, pecum şi datorită existenţei unui strat de apă dulce la suprafaţă, care împiedică pierderea căldurii în atmosferă. Datorita caldurii emanate de Soare, apa sarata inmagazineaza energia calorica receptionata, ajutata si de stratul superficial de apa dulce, acesta din urma avand un rol de izolator termic. In acet mod apa atinge temperaturi mari la adancimi relativi mici, in timp ce apa de la suprafata isi pastreaza temperatura relativ scazuta. Asadar, heliotermiea este corespondentul efectului de sera in mediul acvatic.

Transparenta lacurilor este redusa. In general limita vizibilitatii coincide cu patura cea mai calda de apa.

Originea caldurii este solara, acumulatorul fiind solutia sarata, conservarea ei se face prin solutia mai diluata de la suprafata. Existenta fenomenului de acumulare calorica in lacuri este posibila tocmai datorita stratificatiei provocata de aportul de apa dulce, debitat de izvoarele din mal, si in mod infim de precipitatii.

Din studiul observatiilor asupra lacurilor mentionate se desprind clar urmatoarele concluzii:

-Toate lacurile prezinta procesul acumularii calorice; la toate termicitatea se mentine, si ca atare ele pot fi numite “helioterme”.

-La toate lacurile se observa ca stratul cu temperatura maxima care cauta sa se stabileasca in migratia sa in jos, catre limita zonei de apa sarata, a carei concentratie ramane aproape constanta pana la fund. Concentratia de NaCl variaza de la 3-5% la suprafata pana la 25-30% in adancime.

-Toate lacurile cu o adancime mai mare de 10-15 m prezinta in stratele vecine fundului temperaturi aproape identice, cuprinse intre 15 ºC si 20 ºC si care se mentin aproape tot timpul constante.

Apa lacurilor se ragaseste in diferite nuante de verde. Transparenta este una dintre proprietatile fizice, care ne poate ajuta in perceperea fenomenului de incalzire, ea variind in functie de factorul luminos si calduros - soarele si felul de prezentare a apei lacului. Toate masuratorile efectuate pe lacuri, sugereaza faptul ca transparenta are raporturi stranse cu stratul cel mai cald de apa, ea situandu-se intotdeauna in cuprinsul lui.

Lacurile helioterme reprezinta factori curativi importanti, cel mai reprezentativ in acest sens fiind Lacul Ursu (Sovata). Acesta este un lac carstosalin, cu adancimea maxima de 18,4 m.. El a primit statutul de cel mai mare lac heliotermal din Romania si are o adancime maxima este de 18,4 m. In cazul acestui lac, heliotermia, si-a pierdut din intensitate relativ mult. Temperatura lacului varia între 10-20°C la suprafaţă, 30-40°C la adâncimea de 1 m şi, la inceputul secolului XX, putea sa ajunga pana la 70°C la adâncimea de 1,5 m. In prezent, la adancimea de 1,5 m abia daca temperatura atinge 40°C. Acest lucru se datoreaza pe de o parte scaderii salinitatii in timp datorita unui aport important de apa dulce si a pierderii in timp, cel putin partial, a contactului cu masivul de sare ca si a exploatarii balneologice a acestui lac.

Pentru protectia heliotermiei se adopta masuri riguroase: accesul la scaldat se permite numai in anumite luni, cu pauza la pranz pentru a permite refacerea stratificarii. Astfel, lacul Ursu este accesibil publicului în perioada iulie-septembrie, zilnic între orele 10-13 şi 15-18. Pauza de la miezul zilei permite peliculei de apă sărată să se refacă parţial.

Asadar, la suprafata, temperatura apei este mica, aceasta fiind aproape de temperatura atmosferica, insa, creste apoi pana la aproximativ 3 m adancime, dupa care se inregistreaza valori mai reduse si constante. In acest fel la adancimea favorabila organismului (1,5 - 2 m) vara, temperatura apei oscileaza intre 30-40 grade Celsius si chiar mai mult. De la 5-6 m adancime in jos, temperatura se pastreaza intre 21-26 grade Celsius tot timpul anului.

Salinitatea apei este intre 10 - 50 g/7 la suprafata pe circa 2 m, apoi creste brusc intre 2 si 3 m adincime la 240 g/I saruri.

In ceea ce priveste efectul curativ, acesta poate fi explicat astfel: la imersia in apa a corpului uman, la nivelul gatului sunt cca 20 grC, la torace si abdomen cca 30 grC, la picioare 35 gr , activarea circulatorie fiind astfel maxima, cu protectia concomitenta fata de congestie a extremitatii cefalice.

Apa si namolul lacului Ursu sint recomandate in tratamentul bolilor ginecologice, reumatismale, endocrine, metabolice, neurologice.

Un alt lac din Transilvania cu un important fenomen de heliotermie este “Lacul fara Fund”. Tocmai acest lucru a determinat declararea lacului drept Rezervatie naturala. Este un lac antroposalin, format in 1775, pe locul salinei Francisc Grube, prin prabusirea tavanului acesteia.

Si in perimetrul aferent zacamantului de sare de la Turda ( Jud. Cluj), lacurile sarate prezinta la diferite intensitati fenomenul de heliotermie.