Managementul Mediului în Industrie

CAPITOLUL I

RELAŢIA OMULUI CU MEDIUL. POLUAREA DE LA APARIŢIE

PÂNĂ ÎN PREZENT

S-ar părea că vremurile pe care le trăim sunt deosebit de favorabile pentru o reconciliere istorică dintre om şi natură. Omenirea a căzut în sfârşit de acord că mediul ambiant aşa cum este perceput la nivel individual este doar o părticică din planeta numită Pământ, cu toată complexitatea istoriei şi a dinamicii sale. Din acest acord de principiu s-au născut convenţii internaţionale, unele chiar la scară planetară, au apărut legi naţionale sau măsuri locale armonizate în mare măsură cu tot ceea ce acceptă în acest domeniu lumea civilizată. Mai mult decât atât, ştiinţa şi tehnologia au pus la punct metode şi tehnici sofisticate de prezervare sau de consolidare ale unui status quo considerat minim acceptabil al naturii care ne înconjoară sau mai bine zis ne conţine. Ba chiar a apărut conceptul, considerat de mulţi rezonabil, al “reconstrucţiei ecologice”.

Totuşi, cea mai importantă realizare în materie este conştientizarea importanţei problemei în cauză la diferite nivele şi cu diferite intensităţi. Pentru conducătorii destinelor omenirii sau măcar pentru cei mai mulţi dintre ei conştientizarea este asociată cu optimismul existenţei unor soluţii. Persoanele educate dar neimplicate la vârf în această chestiune au convingeri foarte diverse de la optimismul indiferent până la pesimismul potenţat de fatalism. Cei mai puţin informaţi (cititorii de jurnale şi creatorii de scenarii neautorizate intelectual) n-au făcut decât să-şi mai adauge o angoasă la colecţia de spaime ancestrale.

Am spus deja că toate constatările conţinute în paragraful anterior sunt realizări. Conştientizarea este un prim pas pentru integrarea în comportamentul omului civilizat a grijii active şi / sau pasive pentru factorii de mediu. Dar până la acest punct mai este de parcurs un drum lung şi este imperios necesar să aflăm dacă mai avem timp.

De aceea materialul care urmează nu-şi propune o privire supertehnicistă asupra managementului factorilor de mediu; adresându-se unor persoane avizate, el reprezintă în principal o scurtă sinteză a gândirii şi a practicii moderne asupra acestei spinoase provocări. Poate că lucrul cel mai trist este că astăzi trebuie să gestionăm şi să protejăm Natura, care a fost în stare atâta vreme să aibă grijă de ea însăşi...

Antoine de Saint-Éxupery scria : “…n-am moştenit Pământul de la strămoşi ci l-am împrumutat de la strănepoţi.” Să încercăm să vedem împreună ce am făcut, ce vom mai face cu acest împrumut şi ce dobândă se prefigurează!

1.1. Omul în mediul “lui”. Perioada începuturilor civilizaţiilor umane

Societăţile umane zise astăzi “primitive” trăiau într-un echilibru real cu mediul înconjurător; cele mai multe dintre ele erau guvernate de credinţe animiste, proiectând individualitate, conştiinţă de sine şi putere de acţiune asupra oricăror lucruri vii sau nu. Fără îndoială, atitudinea nu deriva dintr-o înţelegere superioară a nevoii de a “gestiona” cât mai bine ceea ce le era la îndemână din natură ci din sentimentul de inferioritate pe care îl aveau faţa de lume şi imensitatea ei. Comunităţile umane, mici şi dispersate, găseau în natură atât resursele vitale (în cadrul unei economii autotrofe de subzistenţă) cât şi agresiunea sau moartea.

Era totuşi vorba deja de Homo sapiens astfel că acesta, conştient de particularităţile lui existenţiale, de faptul că este deosebit, a reuşit să creeze un pact cu natura animată. Această înţelegere are două laturi:

-Toate lucrurile naturii, vii sau nevii, au un suflet care trebuie respectat ; ca urmare ele trebuie respectate prin anumite interdicţii permanente (tabu) sau temporare (tradiţie).

-Omul – ca parte a naturii – este “rudă” cu alte forme de viaţă (totem)

Aceste principii nu au fost vreodată promulgate sau asumate voluntar, aceasta neîmpiedicându-le să fie prezente în toate societăţile “primitive”, vechi sau noi. Chiar în gândirea şi mitologia elenă apar în modul cel mai transparent elemente animiste : izvoarele erau însufleţite de naiade, arborii de driade, ca să nu mai amintim de vechile reprezentări zoomorfe ale zeilor greci. Explicaţia apariţiei lor printr-un straniu fenomen de convergenţă culturală pe întreaga suprafaţă a Pământului populat a căpătat diferite explicaţii mai mult sau mai puţin elaborate sau subtile la Siegmund Freud, la Mircea Eliade, Claude Lévi-Strauss, etc.

Rămâne validă realitatea că pactul a funcţionat foarte bine în decursul unei perioade de peste trei ori mai îndelungată decât perioada zisă civilizată, adică ultimii şase milenii. Pentru unele mici grupuri etno-culturale perioada continuă şi astăzi.

Se poate spune oare că omul acestor societăţi nu a influenţat deloc factorii de mediu? Cu siguranţă că da. Apariţia fiinţei raţionale a creat o nişă ecologică pe care aceasta a şi ocupat-o. Uneltele, adăposturile, hrana proveneau din natură. Între om şi alte specii au apărut conflicte. Mai târziu, alte specii au fost “antropizate” prin domesticire. Dar cea mai importantă influenţă care poate fi atribuită lui Homo sapiens este nimicirea completă a celorlalte hominide. Se ştie că strămoşii omului actual, mai bine adaptaţi la mediu, au eliminat complet specia Homo neanderthaliensis cu care au fost contemporani. Din nefericire pentru ultimii, pentru specia inteligentă exista o singură nişă ecologică. S-ar putea spune că omul modern s-a născut într-adevăr dintr-un păcat originar, dintr-un fratricid curios de asemănător cu uciderea lui Abel de către Cain (deşi evenimentul din Biblie are probabil alte conotaţii).

Acest eveniment este însă singular în perioada la care ne referim. Nici o altă specie de vieţuitoare nu a avut de suferit. Aerul, apa, solul nu au fost nici o clipă ameninţate de poluare sau de degradare ireversibilă. Chiar după apariţia păstoritului şi mai apoi a agriculturii, eroziunea solului nu şi-a făcut simţită prezenţa. Ceea ce omul abandona ca nefertil era luat înapoi în stăpânire de natură.

Se poate afirma credem, că la încheierea perioadei “primitive” strămoşii omului contemporan, graţie numărului lor redus, a modului de viaţă şi a mentalităţii derivate din acesta, au lăsat moştenire o natură aşa cum cei mai mulţi contemporani şi-ar dori-o reînviată.

1.2. Începutul luxului

Perioada apolinică a “bunului sălbatic” – cum spunea Jean-Jacques Rousseau – nu s-a încheiat nici dintr-odată şi nici peste tot. Cert este că, în mileniul VIII î.Ch., în Egipt, Orientul Mijlociu, Valea Indusului şi ceva mai târziu în China, creşterea demografică a impus mutaţii importante mai întâi în viaţa, apoi şi în mentalitatea omului.

De la economia în care “toţi fac de toate” s-a trecut la economia specializării, mai întâi la nivel individual în cadrul tribal aflat în transformare, apoi la nivel de grup. Socialmente vorbind, aceasta s-a tradus prin apariţia aşezărilor stabile, a oraşelor, a statelor şi a ierarhiei conducătoare. “Comunismul” primitiv tribal a făcut loc unei societăţi în care marfa a început să capete o pondere tot mai însemnată. Apariţia valorii materiale a dus pe de o parte la dezvoltarea mijloacelor tehnice de care dispunea omul şi pe de altă parte a unei creşteri rapide a nevoilor sale. Chiar dacă astăzi tânjim după starea mediului din această perioadă, stare care avea să se modifice foarte puţin până la apariţia industriei, sursele arheologice şi istorice indică faptul că în această perioadă specia umană se manifesta deja distructiv, manifestare care s-a amplificat mereu.

Introducerea capitolului reflectă destul de bine modificările care au schimbat în credinţa oamenilor statutul naturii. Spiritul “apolinic” a fost înlocuit treptat cu spiritul “dionisiac”. Seninătatea plină de respect a făcut loc beţiei distrugerii. Iată câteva fapte care ilustrează aceasta :

-Frescele de la Tassili dar şi surse mitice demonstrează că Sahara a fost cândva un ţinut fertil. Sunt unii savanţi care afirmă că deşertificarea acestei zone imense ar avea drept cauză păşunatul excesiv, în special a turmelor de capre care distrug lăstarii şi smulg plantele ierboase din rădăcini. Un experiment făcut în anii ’60 în Algeria a demonstrat că îngrădirea şi paza unei zone perisahariene aproape aride a dus la refacerea vegetaţiei în circa trei ani.