Metode de Valorificare a Nămolurilor

Introducere

Primele staţii de epurare au apărut în Anglia în secolul XIX. Iniţial s-au realizat canalizări, care au rezolvat problema epidemiilor hidrice, dar au făcut din Tamisa un rău mort ce degajă miros pestilenţial, încât în geamurile parlamentului au trebuit atârnate cârpe îmbibate cu clorură de calciu. Abia atunci s-a trecut la realizarea de staţii de epurare. Parametrul "consum biochimic de oxigen" CBO a fost introdus în 1898 şi a fost conceput în concordanţă cu realităţile englezeşti.

În SUA, în 1984 existau 15438 de staţii de epurare care deserveau o populaţie de 172205000 locuitori, adică 73,1%. Procentul de epurare al apelor din punct de vedere al încărcării organice măsurate prin CBO5 a fost de 84% iar din punct de vedere al suspensiilor de 86,3%. Pentru anul 2005 se prevede atingerea unui nivel de 16980 de staţii de epurare care să deservească 243723000 locuitori, adică 86,6%. Procentul de epurare a apelor din punct de vedere al încărcării organice măsurate prin CBO5 e planificat să atingă 89,9% iar din punct de vedere al suspensiilor de 88,9%.

În SUA tot mai puţine ape uzate după epurare se descarcă din nou în emisar. Se infiltrează în sol sau se utilizează pentru irigaţii, în industrie, pentru recreere (lacuri), pentru piscicultură, şi chiar ca sursă de apă potabilă, după descărcare în lacuri sau injectare în sol sau chiar direct, dar cu supunere la preparare avansată. De exemplu în SUA se utilizează ape uzate la prepararea de apă potabilă în oraşe ca Palo Alto, Denver, El Paso şi chiar Washington DC. Aceasta e destul de scumpă, dar totuşi mai ieftină decât desalinizarea apei marine de exemplu, de aceea tehnologia se răspândeşte în ţări arabe şi africane.

Calitatea apelor este cel mai mult afectată de deversarea de către om a apelor uzate. Prin urmare, principala măsură practică de protecţie a calităţii apelor de suprafaţă o reprezintă epurarea apelor uzate. În urma procesului de epurare rezultă nămoluri ce trebuiesc tratate pentru a putea fi integrate în natură fără a afecta mediul înconjurător.

Cap.I. Clasificarea nămolurilor

Din punct de vedere tehnologic, nămolurile se consideră ca faza finală a epurării apelor, în care sunt înglobate produse ale activităţii metabolice, materii prime, produşi intermediari şi produse finite ale activităţii industriale.

Principalele tipuri de nămol ce se formează în procesele de epurare a apelor uzate sunt:

- Nămol primar, rezultat din treapta de epurare mecanică;

- Nămol secundar, rezultat din treapta de epurare biologică;

- Nămol mixt, rezultat din amestecul de nămol primar şi după decantarea secundară, obţinut prin introducerea nămolului activ în exces în treaptă mecanică de epurare;

- Nămol de precipitare, rezultat din epurarea fizico-chimică a apei prin adaos de agenţi de neutralizare, precipitare, coagulare - floculare.

După stadiul lor de prelucrare în cadrul gospodăriei de nămol, se pot clasifica:

- Nămol stabilizat (aerob sau anaerob);

- Nămol deshidratat (natural sau artificial);

- Nămol igienizat (prin pasteurizare, tratare chimică sau compostare);

- Nămol fixat, rezultat prin solidificare în scopul imobilizării compuşilor toxici;

- Cenuşa. Rezultată din incinerarea nămolului;

Clasificarea nămolurilor după compoziţie conduce la luarea în considerare a două mari categorii:

- Nămoluri cu compoziţie predominant organică ce conţin peste 50% substanţe volatile în substanţa uscată şi care, de regulă, provin din epurarea mecano-biologică;

- Nămoluri cu compoziţie predominant anorganică, ce conţin peste 50% din substanţa uscată şi care de regulă, provin din epurarea fizico-chimică.

Cap.II. Caracteristici fizice ale nămolurilor

Principalele caracteristici fizice care prezintă interes în procesele de prelucrare a nămolurilor sunt următoarele:

1. Culoarea şi mirosul care furnizează primele informaţii asupra stării nămolului. Nămolurile proaspete din decantoarele primare sunt de culoare cenuşie deschis şi au un miros aproape imperceptibil. Ele conţin resturi menajere şi intră uşor în fermentaţie şi produc gaze cu mirosuri neplăcute (hidrogen sulfurat). Nămolurile biologice din decantoarele secundare reţinute după procesul de trecere a apei uzate prin filtrele biologice au o culoare maronie, iar la cele de după bazinul de tratare biologică cu aerare (nămolul activat), culoarea acestora variază de la galben - brun, brun - cenuşiu pană la brun închis, în funcţie de speciile bacteriene predominante.

Mirosul nămolului activat proaspăt, bine aerat, este un miros slab, de humus; nămolul activat începe să miroasă a substanţă organică în descompunere numai în cazul în care concentraţia de oxigen din apă este insuficientă pentru a menţine condiţii aerobe de procesare, sau forma bazinelor permite acumularea nămolului activat în locuri lipsite de o bună oxigenare (de ex. în colţurile bazinului de aerare, marginea decantorul secundar etc). Nămolurile care au fermentat complet au o culoare neagră (datorită sulfurii de fier) şi miros de gudron.