Metode pentru Conservarea Biodiversității

ARGUMENT

Conservarea biodiversităţii a devenit sau ar trebui să devină, una din cele mai urgente şi importante probleme ale omenirii. Este interesant faptul că, deşi omenirea îşi dă seama şi recunoaşte pierderile de resurse biologice şi mai ales consecinţele lor, totuşi nu se dovedeşte destul de hotărât pentru a le înfrunta. Aşa se explică de ce degradarea mediului continuă, iar măsurile aşteptate nu se întrevăd în raport cu urgenţele. Dacă comunitatea internaţională, naţională şi locală şi dacă fiecare locuitor al Terrei nu vor acţiona cu promptitudine, în următorii 30 de ani, 70% din suprafaţa Pământului va fi serios afectată ca urmare a distrugerilor făcute de om.

Numeroase specii de păsări şi mamifere vor dispărea sau o treime din fondul piscicol mondial se va epuiza ca urmare a supraexploatării, iar concentraţia de bioxid de carbon s-ar putea dubla pâna în 2050.

Degradarea solului se datorează în proporţie de 35% păşunatului excesiv, 30% despăduririlor şi 27% agriculturii (diferenţa aparţine altor factori).

Jumătate din cursurile de apă ale Planetei sunt serios poluate şi în curs de secătuire. 60 % din cele 227 cursuri de apă socotite cele mai mari din lume şi-au schimbat cursul ca urmare a construcţiei de baraje şi alte lucrări hidrotehnice.

Aceasta este situaţia actuală a mediului natural, în care se integrează şi biodiversitatea, scoţând-o în evidenţă cu scopul de a se înţelege mai bine, de ce se impune cu atâta insistenţă şi urgenţă conservarea diversităţii biologice. Biodiversitatea nu este suspendată undeva în afara mediului natural, ea există în interiorul lui, într-o strânsă interdependenţă cu toţi factorii de mediu.

Pierderea oricărui habitat duce inevitabil la pierderea tuturor formelor de viaţă ce le-a adăpostit.

CAPITOLUL 1

CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII

Fără îndoială, una din trăsăturile esenţiale ale lumii vii este diversitatea. Lumea vie evoluează neîntrerupt pentru că este diversă, iar diversitatea nu poate avea loc în afara evoluţiei. Diversitatea lumii vii a atins cote atât de înalte şi de perfecte, încât pentru a înţelege cauzele şi mecanismele biologice ale transformărilor, omul rămâne uimit de ceea ce observă la prima vedere: bogăţia, frumuseţea şi diversitatea formelor de viaţă.

Biodiversitatea este definită ca întreaga gamă a genelor, a speciilor şi a relaţiilor de interdependenţă a acestora cu mediul natural.

1.1. Măsuri pentru conservarea biodiversităţii

Conservarea biodiversităţii prezintă nu numai o importanţă deosebită, dar şi serioase dificultăţi în realizarea ei, generate de complexitatea aspectelor care caracterizează însăşi biodiversitatea, fiind în discuţie numeroasele structuri care o alcătuiesc, fiecare cu particularităţile ei biologice, fiziologice şi comportamentale, de cerinţele specifice ale condiţiilor de conservare, de necesitatea unor măsuri speciale de organizare şi management, a unor investiţii specifice de infrastrucutură etc. Şi toate acestea, datorită faptului că între vieţuitoarele ce trebuie conservate, există mari diferenţe în ceea ce priveşte cerinţele de mediul. Una este să conservi seminţe într-o bancă de gene şi alta să protejezi o rezervaţie naturală. Sau, unele sunt condiţiile de conservare a plantelor cu înmulţire vegetativă şi altele sunt necesare conservării plantelor cu înmulţirea sexuată. Diferenţele de condiţii devin şi mai tranşante când e vorba de conservarea sepciilor în mediul acvatic şi în cel terestru. Cu totul diferite sunt cerinţele de mediu pentru protejarea, spre exemplu a ursului Panda şi cele pentru conservarea balenei albastre. Aceste aspecte impun o cunoaştere temeinică a biologiei şi ecologiei speciilor de plante şi animale, pentru ca operaţiunile de conservare să se desfăşoare în cunoştiinţă de cauză.

1.2. Explorarea şi colectarea plantelor pentru conservare

Pentru ca plantele să poată fi conservate, ele trebuie mai întâi identificate şi colectate. Identificarea lor se face prin explorarea acelor areale, care, pe baza studiilor ecologice efectuate şi a unor informaţii primite de la oamenii locului, ar prezenta o importanţă prin existenţa unor specii de plante de valoare pentru unele utilizări. Acţiunea de explorare este foarte utilă, întrucât cu cât ea este făcută mai amănunţit şi mai temeinic, există premisele ca expediţiile de colectare să nu se facă la întâmplare, ceea ce ar duce la o slabă eficienţă a muncii de colectare. Mai trebuie adăugat că acţiunile de colectare, la care trebuie să participe echipe multidisciplinare de specialişti, sunt foarte costisitoare, fapt ce obligă la o serioasă organizare, pentru a scoate de la fiecare expediţie, maximum de eficienţă cu minimum de costuri. Informaţiile culese la faţa locului, despre plantele colectate, ajută foarte mult activitatea ulterioară din banca de gene, cercetătorii de aici, dispunând deja de o anumită orientare în utilizarea sursei respective. Pe baza informaţiilor culese şi a studiilor ecologice efectuate, se alcătuiesc echipele de colectare, precum şi traseele de străbătut. În ceea ce priveşte echipa de colectare, în măsura posibilităţiilor, în alcătuirea ei, trebuie să intre specialişti din ecologie, agronomie ş.a. În stabilirea traseelor, trebuie avut în vedere ca ele să fie alese, încât, pe de-o parte, să se realizeze obiectivul expediţiei, iar pe de alta, o maximă eficienţă sub raportul costurilor.

Odată stabilit locul şi planta ce urmează a fi colectată, se stabileşte mărimea optimă a probelor şi modul de formare a lor, încât să cuprindă maximum de variaţie genetică. În ceea ce priveşte mărimea optimă a probei pe amplasament, Marshall şi Brown (1975) recomandă între 50 şi 100 de indivizi (plante), în timp ce Bennet (1970) şi Allard (1970) recomandă 200-300 de plante. În ceea ce priveşte numărul optim de amplasamente necesare eşantionării, acesta este în strânsă legătură cu volumul cunoştinţelor despre răspândirea variaţiei în natură. Acolo unde aceste cunoştinţe sunt puţine, numărul de amplasamente trebuie să fie mai mare şi invers. Pentru speciile anual cultivate, amplasamentele trebuie alese la distanţe egale pe tot parcursul arealului, iar pentru speciile sălbatice amplasamentele trebuie grupate câte 5 pe cuprinsul arealului, grupele fiind distribuite egal între ele.

CAPITOLUL 2

METODE PENTRU CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII

În funcţie de cerinţele biologice şi ecologie ale speciilor, de scopul conservării, metodele de conservare trebuie să corespundă acestor cerinţe.

În general există 2 forme mari de conservare : “in situ” şi “ex situ”

2.1. Conservarea “ in situ”

Această metodă de conservare constă în menţinerea plantelor sau animalelor în habitatele lor naturale, în care s-au format şi evoluat. Marele avantaj al acestui tip de conservare este că el permite vieţuitoarelor să-şi formeze evoluţia, în condiţiile naturale în care s-au format şi dezvoltat. Ele sunt puse în situaţia să co-evolueze cu bolile, dăunatorii şi cu condiţiile de stres ale mediului din zona respectivă.