Metode și Tehnici de Evaluare a Impactului asupra Mediului

Introducere

Unul dintre cele mai importante acte legislative americane legate de mediul înconjurator este “National Environmental Policy Act”, 1969 (Tabb W.M., 1999). Aceasta conţine o cerinţă pentru examinarea posibilelor implicaţii ale acţiunilor majore care afectează în mod semnificativ calitatea mediului pentru om. Cu toate că sfera de aplicare a acestei legislaţii a fost (şi rămâne) destul de îngusta, totusi nevoia de evaluare a impactului asupra mediului a fost rapid recunoscută de către guverne şi legislativele din întreaga lume. Cerinţele formale ale evaluarii impactului ecologic au fost introduse apoi în Japonia (1972), Hong Kong (1972), Canada (1973), Australia (1974), Filipine (1977), Taiwan (1979) şi Republica Populară Chineză (1979) (Gilpin A., 1995).

În Europa, Germania (1975) şi Franţa (1976) au fost primele ţări ce au introdus cerinţe privind evaluarea impactului ecologic. Deşi a fost propusa o directivă privind evaluarea impactului ecologic la al doilea Program de Actiune pentru Mediu al Comunitatii Europene (1977), totusi sugestia a stârnit o opoziţie puternică. Opt ani de dezbateri aprinse a precedat Directiva 85/377/CEE. Aceasta a intrat în vigoare în iulie 1988. Cerinţele privind evaluarea impactului ecologic au fost apoi introduse prin diverse ţări europene.

Aproape toate ţările dezvoltate au acum introduse obligatoriu proceduri de impact asupra mediului. Numărul ţărilor in curs de dezvoltare şi în tranziţie cu astfel de proceduri este, de asemenea în creştere rapidă. Un factor important este utilizarea evaluarea impactului ecologic. De către băncile internaţionale de dezvoltare şi agenţiile de ajutor (Organisation for Economic Cooperation and Development, 1996).

Importanţa evaluarii impactului asupra mediului a fost rapid recunoscută de către avocaţi internaţionali. În 1987, Comisia Mondiala pentru Mediu şi Dezvoltare a publicat un raport (de obicei, cunoscut sub numele de Raportul Brundtland). Acesta a subliniat rolul de evaluare a impactului ecologic în facilitarea dezvoltării durabile. Acesta prevede, de asemenea: “în cazul în care impactul asupra mediului al unui proiect propus este deosebit de ridicat, consultarea publica ar trebui să fie obligatorie şi, ori de câte ori este posibil, decizia trebuie să se supună aprobării publice, probabil prin referendum”.

Principiul 17 din Declaraţia de la Rio din 1992 privind mediul şi dezvoltarea este dedicată EIA: Evaluarea impactului asupra mediu, ca instrument naţional, se realizează pentru activităţi propuse care sunt susceptibile de a avea un impact negativ semnificativ asupra mediului şi sunt obiectul unei decizii a unei autorităţi naţionale competente “.

În 1998, Comunitatea Europeană şi statele sale membre au devenit semnatare ale Organizaţiei Naţiunilor Unite / Comisiei Economice pentru Europa a Convenţiei privind accesul la informaţii, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie (Convenţia Ĺarhus). Potrivit Kofi Annan, Convenţia “este cea mai ambiţiosa aventura în domeniul democraţiei privind mediul inconjurator întreprinse până acum sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite”(Stec S. si Casey-Lefkowitz S., 2000). Trebuie remarcat, totuşi, că tarile semnatare sunt libere să introducă măsuri mai radicale.

Diagnosticarea stării şi calităţii mediului poate fi abordată în funcţie de trei dimensiuni: fizionomia mediului (peisajul sau cadrul vizibil al mediului); fiziologia mediului (echilibrele şi dezechilibrele ecologice, spaţiile naturale şi amenajate antropic, consecinţele agriculturii, industriei, transporturilor şi deşeurilor); socio-psihologia mediului (dimensiunea umană şi perceperea mediului, calitatea vieţii şi starea mediului).

Criza ambientală atât la nivel global (schimbări climatice, reducerea stratului de ozon) dar şi pe plan local (poluarea apei, aerului, solului) pune problema adoptării unei strategii adecvate de protecţia mediului.

Pe fondul acestor preocupări, care s-au dezvoltat şi în România după 1989, problema reglementării evaluarii impactului ecologic a căpătat un loc aparte. Se poate spune că după 1989, înainte chiar de preocupările de a promova noi legi cadru (Legea Mediului, Legea Apelor etc.) s-a acţionat pe linia reglementării obligativităţii şi procedurilor legate de studiile de impact.

În România, cadrul de reglementare a evaluării impactului asupra mediului a fost actualizat din necesitatea armonizării cu legislaţia Uniunii Europene în acest domeniu, prin modificarea şi completarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995 prin Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului 91/2002 (M. Of. 465 din 28 iunie 2002 ) şi adoptarea unui număr de acte normative noi în materie cu relevanţă pentru procesul de evaluare a mediului.

Raportul de mediu este precizat în OUG nr. 91/2002 ca fiind parte a documentatiei anumitor planuri sau programe, care identificã, descrie si evalueazã efectele posibile asupra mediului ale aplicãrii acestora si alternativele sale rationale, luând în considerare obiectivele si aria geograficã aferentã.

Conceptul de “evaluarea impactului asupra mediului” este definit în OUG nr. 91/2002 ca fiind un proces menit să identifice, să descrie şi să stabilească, în funcţie de fiecare caz şi în conformitate cu legislaţia în vigoare, efectele directe şi indirecte, sinergice, cumulative, principale şi secundare ale unui proiect asupra sănătăţii oamenilor şi mediului; evaluarea impactului asupra mediului face parte din procedura de autorizare.

Procesul de evaluare a riscului ecologic se referă la estimarea probabilității de apariție a unor efecte asupra sistemelor ecologice, ca urmare a interacțiunii acestora cu un anumit agent poluant (Petre și Teodorescu, 2009).

Metodele standard de evaluare au fost în principal orientate spre dimensiunea tehnică, economică şi financiară a proiectelor antropice. Consecinţele unei astfel de abordări au fost considerate adesea explicite şi precise fără a mai menţiona motivaţiile ei culturale şi tehnice. Consecinţele asupra mediului sunt greu de estimat datorită complexităţii sistemului analizat şi sunt adesea greu de cuantificat din cauză că sunt - în mod intrinsec – calitative şi vagi.

În plus, evaluarea proiectului aproape întotdeauna a însemnat evaluare economică cum ar fi de pildă analiza cost-beneficiu, care ulterior a inclus şi efectele asupra mediului. Această metodă necesită cuantificarea costurilor şi a avantajelor în termeni monetari, în timp ce efectele asupra mediului sunt mai greu de cuantificat şi transformat în unităţi monetare (Beinat, 1995).

Metode si tehnici de evaluare a impactului ecologic

Metodologiile de evaluare a impactului uman asupra mediului au la bază numeroase şi variate metode şi tehnici care provin din disciplinele ştiinţifice care tratează impactul uman asupra componentelor de mediu - ştiinţe naturale şi sociale -, sau din alte domenii - management, planificare, legislaţie.

Literatura care abordează impactul uman asupra mediului prezintă tehnicile şi metodele într-o manieră oarecum imprecisă, în sensul că ele sunt privite ca sinonime. Din punct de vedere conceptual, metodele se diferenţiază faţă de tehnici.

Metodele vizează diferite componente în evaluare (identificarea, descrierea şi compararea impacturilor prin utilizarea nivelelor scalare, a ponderii acestora) şi sprijină colectarea şi clasificarea datelor despre impactul asupra mediului.