Politica de mediu, componentă a securității europene

I. Introducere

Aşa cum remarcă reprezentanţii Şcolii de la Copenhaga în anii ‛80-‛90, abordarea conceptului de securitate doar din perspectiva militară, tradiţională, nu mai este satisfăcătoare, nici suficientă. Barry Buzan, membru reprezentativ al acestei Şcoli, identifică cinci dimensiuni ale securităţii şi totodată cinci surse de ameninţare la adresa acesteia. Astfel, pentru el securitatea colectivităţilor umane este afectată de diverşi factori în cinci sectoare majore: militar, politic, economic, societal şi de mediu. Securitatea militară priveşte jocul la două nivele al capabilităţilor ofensive şi defensive ale statelor şi percepţia statelor relativ la percepţiile fiecăruia. Securitatea politică vizează stabilitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernare şi a ideologiilor care le conferă legitimitate. Securitatea economică priveşte accesul la resurse, pieţe şi capital necesare pentru a susţine nivele acceptabile de bunăstare şi putere a statului. Securitatea societală priveşte sustenabilitatea, în condiţii de evoluţie acceptabile, a elementelor tradiţionale ale limbii, culturii şi religiei, precum şi a obiceiurilor şi identităţii naţionale. Securitatea mediului priveşte menţinerea biosferei locale şi globale ca suport esenţial de care depind toate celelalte activităţi umane. Aceste cinci sectoare nu operează separat unele de altele. Fiecare defineşte un aspect central în cadrul problemei securităţii şi o cale de ordonare a priorităţilor, dar toate sunt legate împreună printr-o reţea puternică de legături.

Actualul mediu de securitate, consecinţă directă a transformărilor profunde intervenite în configuraţia geostrategică a Europei şi a lumii, este deosebit de complex, în continuă schimbare, fiind încă marcat de fenomene destabilizatoare la nivel regional sau global.

Trebuie subliniată importanţa ce trebuie acordată riscurilor şi ameninţărilor non-clasice, asimetrice, de tip ecologic, având în vedere caracterul transnaţional şi transfrontalier al acestora şi efectele negative, uneori ireversibile în timp, în cazul materializării prin producerea de catastrofe, cu impact direct asupra securităţii naţionale, continentale şi chiar planetare.

Securitatea ecologică, subsumată obiectivelor de securitate naţională, reprezintă, în noul context menţionat, un obiectiv important aflat pe agenda de lucru a tuturor guvernelor responsabile de menţinerea echilibrului mediului planetar.

II. Politica de mediu în Uniunea Europeană

Scurt istoric. Momente-cheie

Politica de mediu reprezintă totalitatea priorităţilor şi obiectivelor de mediu, al metodelor, măsurilor şi instrumentelor de atingere ale acestora, sistem direcţionat spre asigurarea utilizării durabile a resurselor naturale şi prevenirea degradării calităţii mediului.

La nivel european, reglementările privind protecţia mediului înconjurător au apărut după anii 1970, în momentul conştientizării problemelor din acest domeniu, prin diversificarea canalelor de propagare a informaţiei. Până atunci, singurele intervenţii apăruseră in urma unor evenimente precise şi au avut un caracter temporal scurt. De altfel, tratatele care au stat la baza Comunităţilor Europene nu prevedeau competenţe comunitare în acest domeniu.

Totul a început în 1972, când cu ocazia primei Conferinţe privind mediul a Organizaţiei Naţiunilor Unite se stabileşte că protecţia mediului înconjurător este un fenomen transfrontalier, ce necesită un efort susţinut la scară internaţională, nu doar la scară naţională. Prin urmare, Comisia Europeană a propus elaborarea unui program de acţiune în 1973, sub forma unei combinaţii de programe pe termen mediu şi de gândire strategică, care accentua nevoia de protecţie a apei şi a aerului şi care conţinea o abordare sectorială a combaterii poluării.

În anii următori se dezvoltă puternic şi dreptul comunitar al mediului, care subsumează în prezent peste 300 de directive şi regulamente pentru protecţia apelor, calitatea aerului, protecţia faunei şi a florei, poluarea fonică şi managementul deşeurilor; în cadrul tuturor acestor reglementări este implicat şi factorul economic.

Anul 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a Direcţiei Generale pentru Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor de mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative din domeniu. Astfel, politica de mediu devine din ce în ce mai complexă şi mai strâns corelată cu alte politici comunitare. Cele dintâi competenţe explicite şi legale în domeniul dreptului comunitar al mediului le sunt atribuite Comunităţilor Europene după intrarea în vigoare a Actului Unic European la sfârşitul anilor 1980. Acesta fixează trei mari obiective: protecţia mediului, sănătatea umană şi utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale.