Politică de mediu la nivelul Uniunii Europene - programe de acțiune

POLITICA DE MEDIU A UNIUNII EUROPENE

Introducere

Au trecut peste trei decenii de când Uniunea Europeană a adoptat primul

program de acţiune pentru protecţia mediului. De la o abordare sectorială, europenii au trecut la elaborarea de strategii de dezvoltare durabilă, integrând mediul în toate componentele politicilor comunitare; Uniunea a adoptat peste 200 de acte legislative, a dezvoltat un sistem tot mai complex de instrumente, a promovat cercetarea şi inovarea tehnologică pentru a găsi tehnologii nepoluante, a dezvoltat eco-pieţe, a încercat să acţioneze la nivelul comportamentelor de consum şi de producţie (apreciate astăzi ca factor cheie determinant al degradării sistematice a mediului şi a eco-sistemelor), s-a implicat activ în acţiunea la nivel global în direcţia reorientării politicilor economice către o dezvoltare durabilă în toate ţările lumii.

Prezentul capitol analizează pentru început problematica mediului ca pe o componentă a strategiei europene de dezvoltare durabilă şi apoi prezintă elementele de bază ale Politicii Europene de Mediu (PEM), din perspective evoluţiei mai sus menţionate: dezvoltarea instituţională şi actorii comunitari ai politicii de mediu, obiectivele, principiile şi sistemul instrumentelor PEM, programele europene de acţiune pentru mediu. În ultima parte a capitolului, ne vom opri asupra aspectelor relevante privind adoptarea acquis-ului de mediu în România.

1. Politica de mediu – componentă a modelului european al dezvoltării durabile

Strategia europeană de dezvoltare durabilă îşi are fundamentarea juridică în articolul 2 al Tratatului de la Maastricht (1992), conform căruia ţările membre îşi propun ca obiective comune „promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o creştere durabilă şi non-inflaţionistă respectând mediul, un grad ridicat de convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de ocupare şi de protecţie socială, creşterea nivelului şi a calităţii vieţii, coeziunea economico-socială şi solidaritatea între statele membre”. Definirea în acest mod a scopului constituirii şi funcţionării Comunităţii a presupus renunţarea la modelul liberal neo-clasic aşezat la baza metodei comunitare în construcţia europeană, prin adăugarea de

obiective specifice modelului dezvoltării durabile: protecţie socială, convergenţa performanţelor economice, protecţia mediului, coeziunea economică şi socială, solidaritatea.

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost dezvoltat prin contribuţia Comisiei

Mondiale asupra Mediului şi Dezvoltării (Comisia Brundtland) din 1987 şi înseamnă, în esenţă: „a răspunde nevoilor actuale fără a compromite şansa generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi”. În anii următori, conceptul de durabilitate a fost însuşit de ecologişti, economişti, sociologi de manieră diferită, specifică, fără un efort de integrare a principiilor şi obiectivelor. Inclusiv la nivel instituţional, aspectele dezvoltării durabile au fost, cel mai adesea, reduse la aspectele de mediu, într-o abordare unilaterală. Cinci ani mai târziu, în 1992, Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării (CNUED) de la Rio De Janeiro, împreună cu modificările în Tratatul Comunităţilor Europene aduse la Maastricht, au marcat nu doar un angajament politic al Uniunii pentru orientarea către o dezvoltare durabilă la nivel global ci, mai ales, au promovat o abordare integrată a protecţiei mediului prin corelarea obiectivelor de mediu cu cele sociale şi economice în toate politicile europene.

Argumentele doctrinare ale teoriei dezvoltării durabile

Din punct de vedere doctrinar, rădăcinile teoriei dezvoltării durabile se găsesc în economia bunăstării şi în economia socială de piaţă.