Poluarea Deltei Dunării

I.Delta Dunarii-caracterizare

Delta Dunării, cea mai umedă zonă a Europei, cea mai joasă şi mai nouă regiune de câmpie, este situată în partea de est a României, între paralela de 44˚24’ şi 46˚42’ latitudine nordică şi 28˚14’ şi 29˚46’ longitudine estică, în zona de vărsare a Dunării în Marea Neagră. Suprafaţa ei totală este de 5240 km², din care 4340 km² pe teritoriul României, incluzând şi laguna Razim – Sinoe. Este a doua deltă ca mărime din Europa, după delta fluviului Volga (18.000 km²). Structura foarte diversa a ecosistemelor naturale, in cea mai mare parte inca neafectate de activitatile antropice, a facut ca Delta Dunarii impreuna cu complexul lagunar Razim-Sinoe sa fie declarate Rezervatie a Biosferei sis a fie inscrise in Conventia de la Ramsar sip e lista Patrimoniului Mondial Cultural si Natural.

II.Efecte negative asupra Deltei Dunarii

Ca urmare a eliminarii luncii inundabile, capacitatea Deltei Dunarii de a retine nutrienti a fost depasita începând cu anii ‘80, iar astazi este afectata de o puternica eutrofizare, care a dus la:

-reducerea sau chiar pierderea macrofitelor submerse, schimbarea spectrului specific algal, perifitic si epifitic si proliferarea speciilor competitive în conditii de exces de nutrienti (algele verzi-albastre), datorita eliminarii efectului de filtrare a nutrientilor proveniti din practicarea agriculturii intensive si din deversarile neepurate ale oraselor riverane, efect posibil numai prin existenta unor lunci inundabile;

-modificarea spectrului specific piscicol si scaderea populatiilor de pesti cu valoare economica ridicata datorate disparitiei zonelor cu apa putin adânca din zona inundabila, propice depunerii icrelor si hranirii puietului;

-modificarea vegetatiei de stuf (de exemplu, prin distrugerea iremediabila a unei suprafete de 60 000 ha, datorita unui plan de exploatare intensiva din anii ’50).

În afara efectelor negative cauzate de eutrofizare, diversitatea biologica a Deltei este afectata de modificarea sau distrugerea unor habitate prin modificarea regimului hidrologic datorata deschiderii unor canale artificiale sau taierii meandrelor (de exemplu Bratul Sfântul Gheorghe), prin transformarea unor mari suprafete în zone agricole (Pardina) sau piscicole (Ceamurlia, Popina etc.) sau prin schimbarea calitatii apei (de exemplu, transformarea lagunei salmastre Razim în lac cu apa dulce).

Pentru viitor, se propune reconstructia ecologica a Deltei, “de refacere a biotipurilor initiale , de refacere a biocenozelor, de eliminare pe cât posibil a interventiei umane, cu exceptia exploatarii exercitate prin mijloace traditionale de catre populatia autohtona. Trebuie gândita o exploatare rationala a resurselor, în limitele unei economii durabile si fara afectarea mediului natural.”.

Degradarea continuǎ a calitǎţii biotopului (turbiditatea aproape permanent crescutǎ, depuneri masive de detritus organic pe substrat mai ales în zona sudicǎ, aproape colmatatǎ, arealele aproape tipic sapropelice, cu procese chimice, biochimice şi biologice specifice, acumularea de nutrienţi şi poluanţi, încǎrcǎtura bacterianǎ şi micromicoticǎ ridicatǎ, adesea patogenǎ pentru organismele utile mai ales în zona continentalǎ, apariţia frecventǎ a emanaţiilor de gaze nocive -îndeosebi de H2S- şi fenomenele de hipoxie, semnalate, dar nemonitorizate) a determinat regresia permanantǎ a biocenozelor tradiţionale şi diminuarea îngrijorǎtoare a stocurilor naturale de organisme utile, valorificabile. Îndulcirea aproape totalǎ a apei din acvatoriu a condus la înlocuirea în proporţie de 70-80% a florei şi faunei specifice regimului hidrochimic marin-salmastru tradiţional, cu specii dulcicole, reduse numeric, de utilitate secundarǎ ecologicǎ şi economicǎ

În ultimele patru-cinci decenii, în Delta Dunării s-au înregistrat deteriorări ale habitatelor şi pierderi de specii, cauzate de o serie de factori:

-construirea de diguri în amonte, care au afectat evident regimul natural de inundare;

-crearea de incinte agricole şi piscicole în deltă, care au redus zona naturală cu peste 20% din suprafaţă;

-nivelul ridicat al nutrienţilor din apă, care a dus la pierderea vegetaţiei acvatice şi schimbări în structura populaţiei de peşti;

- poluarea industrială care se acumulează în icrele peştilor şi în ouăle păsărilor ihtiofage cum sunt pelicanii, cormoranii, scăzând astfel capacitatea lor de reproducţie;

-extinderea canalelor artificiale pentru navigaţie care au afectat negativ regimul hidrologic şi calitatea apelor lacurilor;

-gospodărirea defectuoasă a resurselor piscicole şi stuficole care conduce la dezvoltarea unei pieţe negre.

În ultimul timp se înregistrează schimbări majore în comunităţile de peşti din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării datorită cantităţii de nutrienţi. Astfel, Institutul de Cercetări şi Proiectări Delta Dunării din Tulcea a monitorizat pescăriile (cherhanalele) din Delta Dunării în ultimii 30 de ani Cifrele indica atât schimbarea calitativă (speciile valoroase de sturioni, ştiucă şi lin aproape au dispărut) a capturilor cât şi cantitativă ( de la aproximativ 12.000 t/an, la mai puţin de 5.000 t/an).

În ceea ce priveşte capturile de peşti din Delta Dunării, se poate afirma că au existat 3 perioade distincte:

-1960-1970, speciile de crap şi caracudă au scăzut, iar speciile de răpitori cu valoare ridicată gen: ştiucă, biban, lin erau din abundenţă;

-1970-1980, stocul de caras a crescut rapid înlocuind babuşca, în timp ce stocul de lin şi ştiucă a rămas constant;

-1980 în prezent, stocul de plătică a crescut rapid, iar stocul de ştiucă şi biban înregistrează o scădere spectaculoasă.

Există o relaţie directă între cantitatea de nutrienţi (fosfor şi azot) şi speciile caracteristice de peşti care pot fi găsite în apă:

• ape oligotrofe (tip biban), conţin cantităţi scăzute de fosfor (sub 0,004 mg./ litru), apa este limpede, iar bibanul este specia dominantă;

• ape mezotrofe (tip ştiucă-lin), concentraţia de fosfor variază până la 0,1 mg./litru, apa este încă limpede, iar speciile dominante sunt ştiuca, linul şi albitura;

• ape eutrofe (tip plătică-şalău), conţin cantităţi ridicate de fosfor (> 1 mg./ litru), apele sunt verzi datorită cantităţii ridicate de alge, iar speciile dominate sunt plătica, linul şi albitura .

Aşadar, până la mijlocul anilor ’70 apele din Delta Dunării au putut fi clasificate ca fiind mezotrofe, după acesta perioadă cantitatea de fosfor a crescut devenind eutrofe. A apărut deficitul de oxigen, care a contribuit la moarte speciilor, iar turbiditatea apei a redus fenomenul de pătrundere a razelor soarelui, astfel încât vegetaţia a dispărut. Sistemul acvatic favorabil ştiucii şi linului a fost distrus, iar speciile plătica, babuşca, carasul şi şalăul au devenit dominante în sistem.

Degradarea biodiversităţii se manifestă pe multiple planuri, plecând de la reducerea şi ajungând la dispariţia unor specii sau a unor ecosisteme. Deşi dependenţa unei specii de alta înseamnă, în plan individual, în multe cazuri, o relaţie conflictuală, aceasta nu conduce la dispariţia nici uneia dintre cele două.

Omul este practic singura componentă a ecosferei care nu respectă acest mecanism, aducând, prin activitatea lui, în mod direct sau indirect, diminuarea biodiversităţii, distrugerea speciilor şi astfel, declanşând un efect în lanţ, datorită multiplelor succesiuni ale fiecăreia dintre speciile afectate.