Proiectarea unei stații de epurare a apelor uzate de la SC Beyler SA Galați

CAPITOLUL I

Introducere

Calitatea apelor este cel mai mult afectată de deversarea de materii poluante şi infestarea acesteia de către instituţii şi factorul uman. Urmare a acestui fapt se impune ca măsură principală practică, găsirea soluţiilor celor mai adecvate pentru epurarea apelor infestate cu diverşi poluanţi.

Obiectivul principal al epurării apelor uzate ( denumite şi influent) îl constituie îndepărtarea substanţelor în suspensie, coloidale şi în soluţie, a substanţelor toxice, a microorganismelor, bacteriilor în scopul unei dezvoltări durabile a societăţii ca urmare a măsurilor adecvate de protecţia mediului înconjurător (aer, sol, emisar, etc.).

Începuturile tratării apelor uzate orăşeneşti pot fi plasate pe la mijlocul anilor 1800, în Franţa, constând din primele decantoare pentru separarea materiilor în suspensie. Spre sfârşitul anilor 1800 erau deja generalizate câteva soluţii de epurare, practic concomitent în Europa şi America de Nord.

Prima fosă septică a fost construită în anul 1895 în Anglia. Tot în Anglia, în anul 1904, s-a construit primul decantor etajat, în care s-a putut realiza concomitent epurarea apelor uzate şi tratarea nămolului separat. Cu adevărat revoluţionară a fost însă soluţia patentată pentru decantorul etajat în 1904 de către inginerul german Karl Imhoff. Soluţia tehnologică inventată de el este folosită şi astăzi la scară mondială, făra nici o modificare.

Dezvoltarea industrială a impulsionat cercetarea în vederea găsirii unor procedee căt mai eficiente pentru tratarea apelor uzate. Astfel s-au construit filtrele biologice şi bazinele de aerare cu nămol activ. În scopul obţinerii unor eficienţe (randamente) de epurare cât mai ridicate, epurarea apelor uzate orăşeneşti a devenit o tehnologie foarte specializată.

Spre a doua jumătate a anilor 1900 însă, a devenit foarte clar că, localităţile mici, cu o populaţie de până la cca. 15000 locuitori (cifra fiind doar aproximativă, coborând după unele surse la 5000 locuitori, dar sunt exemple şi pentru un număr mai mare), nu-şi pot permite construirea din resurse proprii a unui sistem de canalizare alcătuit din reţea publică de canalizare şi staţie de epurare, chiar mecanică numai. În paralel, s-au formulat exigenţe din ce în ce mai stricte privind cerinţele de protecţie a mediului.

Aceste schimburi au determinat reorientarea cercetărilor de prin anii 1970 spre tehnologii mai curate, mai puţin costisitoare şi în acelaşi timp şi ecologic "prietenoase", fiind denumite astăzi generic "ecologice".

Etichetarea este pe deplin justificată, având în vedere faptul că, ele se bazează principial pe procesele de epurare (degradarea materiei organice şi transformarea acesteia în materii anorganice) ce se desfăşoară în natură.

Primele staţii de epurare au apărut în Anglia în secolul XIX. Iniţial s-au realizat canalizări, care au rezolvat problema epidemiilor hidrice, dar au făcut din Tamisa un râu mort ce degaja miros pestilenţial, încât în geamurile parlamentului au trebuit atârnate cârpe îmbibate cu clorură de calciu. Abia atunci s-a trecut la realizarea de staţii de epurare. Tot în Anglia s-au pus bazele monitoringului. Parametrul "consum biochimic de oxigen" CBO5 a fost introdus în 1898 şi a fost conceput în concordanţă cu realităţile englezeşti temperatură de 20° C, timp de rezidenţă în râu 5 zile, tip de poluare predominantă fiind cea menajeră.

În SUA, în 1984 existau 15438 de staţii de epurare care deserveau o populaţie de 172.205.000 locuitori, adică 73.1 %. Procentul de epurare a apelor din punct de vedere al încărcării organice măsurate prin CBO5 a fost de 84 % iar din punct de vedere al suspensiilor de 86.3 %. Procentul de epurare a apelor din punct de vedere al încărcării organice măsurate prin CBO5 e planificat să atingă 89.9 %, iar din punct de vedere al suspensiilor de 88.9 %.

În SUA tot mai puţine ape uzate după epurare se descarcă din nou în emisar. Se infiltrează în sol sau se utilizează pentru irigaţii, în industrie, pentru recreere (lacuri), pentru piscicultură, şi chiar ca sursă de apă potabilă, după descărcare în lacuri sau injectare în sol sau chiar direct, dar cu supunere la preparare avansată.

Evacuarea apelor uzate neepurate sau epurate necorespunzător poate prejudicia, printre altele, în primul rând, sănătatea publică; în această ordine de idei STAS 1481 prevede ca apele uzate să fie evacuate, întodeauna, în aval de punctele de folosinţă. De asemenea, STAS 4706 stabileşte o serie de categorii de calitate a emisarului, care trebuie avute în vedere la evacuarea apelor uzate.

Primul pas spre epurare este colectarea apelor uzate, care se face prin sisteme de canalizare, ele sunt mai simple la poluanţi industriali, dar foarte vaste şi complicate în cazul canalizării localităţilor, deoarece trebuie să preia ape uzate menajere de la un foarte mare număr de surse toate chiuvetele, WC-urile, căzile de duş sau baie etc. Se mai adaugă canalele ce preiau apele pluviale. Apele acestea trebuie apoi conduse la staţia de epurare, de unde apoi de regulă sunt restituite în emisar, de obicei un râu.

Staţiile de epurare reprezintă ansamblul de construcţii şi instalaţii, în care apele de canalizare sunt supuse proceselor tehnologice de epurare, care le modifică în aşa fel calităţile, încât să îndeplinească condiţiile prescrise, de primire în emisar şi de îndepărtare a substanţelor reţinute din aceste ape.

În prezent, staţiile de epurare pot fi clasificate în două mari categorii:

• Orăşeneşti;

• Industriale.