Restaurare Ecologică

Restaurarea ecologică reprezintă procesul de asistare a refacerii ecosistemelor degradate, deteriorate sau distruse. Ecologia restaurării este ştiinţa restaurării, şi se referă la

cercetarea şi studiile ştiinţifice realizate asupra populaţiilor, comunităţilor şi ecosistemelor restaurate. Ea face parte din categoria disciplinelor integratoare: restaurarea

ecologică oferă date ştiinţifice, rezultate din aplicarea ei, interpretând şi evaluând proiectele

de restaurare într-o manieră care să conducă la îmbunătăţirea metodelor.

Există multe situaţii în care ecologia restaurării joacă un rol important. De exemplu, în anumite cazuri, activităţilor economice li se cere prin lege să refacă habitatele pe care le-au degradat prin activităţi precum exploatările în carieră sau depozitarea deşeurilor. Guvernele uneori trebuie să refacă ecosistemele deteriorate de propriile activităţi, incluzând evacuarea apelor uzate în râuri şi estuare de către municipalităţi sau poluarea chimică produsă de bazele militare. Eforturile de restaurare sunt deseori percepute ca măsuri compensatorii, prin care o nouă locaţie, deseori incluzând comunităţi biologice din zone umede, este creată sau reabilitată

în compensaţie pentru o locaţie distrusă de dezvoltare în altă parte.

Restaurarea ecologică îşi are originile în metodele şi tehnicile aplicate şi prin care se încerca

să refacerea funcţiilor ecosistemelor sau efectivele speciilor cu valoare economică recunoscută

(precum refacerea zonelor umede pentru a preveni inundaţiile, lucrările de îmbunătăţiri funciare

din preajma minelor pentru a preveni eroziunea, managementul terenurilor suprapăşunate pentru

a creşte producţia de biomasă vegetală şi plantarea de arbori pentru valorificarea lemnului)

(Fig.1). Totuşi, aceste metode produc deseori doar comunităţi biologice simplificate sau comunităţi care nu se pot automenţine. Pe măsură ce preocupările pentru conservarea diversităţii

biologice au crescut, planurile de restaurare au inclus ca obiectiv major reînfiinţarea comunităţilor şi grupurilor de specii iniţiale sau istorice.

Deteriorarea şi restaurarea

Ecosistemele pot fi deteriorate şi prin fenomene naturale precum erupţiile vulcanice, uraganele

şi incendiile, dar pot să-şi recupereze ulterior biomasa, structura comunităţii şi chiar compoziţia similară a speciilor. Dacă ecosistemele au fost degradate şi prin activităţi umane, ele îşi

reduc capacitarea de a se autoreface. De exemplu, speciile iniţiale de plante nu vor fi capabile să

se dezvolte dacă solul a fost spălat prin eroziune. Refacerea este improbabilă şi dacă agentul care

a produs degradarea este încă prezent în ecosistem. Un alt exemplu ar fi restaurarea pajiştilor împădurile din vestul Statelor Unite ale Americii, nu este posibilă atâta timp cât terenul continuă să fie suprapăşunat de vite. Este clar că reducerea presiunii prin păşunat constituie punctul cheie de plecare a acestor eforturi de restaurare.

Odată ce agentul dăunător este îndepărtat sau controlat, comunităţile naturale iniţiale se pot

reinstala prin procese naturale de succesiune ale populaţiei rămase. Totuşi, recuperarea este improbabilă dacă de pe o suprafaţă mare au fost eliminate o mare parte din speciile iniţiale, deoarece nu mai există nici o sursă pentru recolonizare. De exemplu, speciile de stepă au fost eliminate de pe arii extinse din România când terenul a fost transformat în teren agricol. Chiar şi atunci când o fâşie izolată de teren nu mai este cultivată, comunitatea iniţială nu se poate reinstala pentru că nu mai există nici o sursă de seminţe şi animale colonizatoare din speciile iniţială. Locaţiile pot fi de adeseori dominate de speciile invazive, ce se stabilesc uşor în astfel de

areale perturbate, specii ce trebuie îndepărtate pentru ca speciile native să se poată reface.

Refacerea este de asemenea improbabilă când mediul fizic a fost atât de alterat încât speciile iniţiale nu mai pot supravieţui acolo, cum este cazul exploatărilor în carieră, unde restaurarea comunităţilor naturale poate fi întârziată decenii sau chiar secole, datorită eroziunii solului, conţinutului ridicat de metale grele şi cantităţii reduse de nutrienţi din solul rămas.

Restaurarea în astfel de habitate necesită modificarea mediului fizic prin adăugarea de sol, nutrienţi şi apă, eliminarea speciilor invazive şi reintroducerea speciilor native până la punctul în

care pot începe procesele naturale de succesiune şi refacere. Deoarece eforturile de restaurare trebuie adaptate la caracteristicile siturilor, de obicei se recomandă o abordare în care sunt combinate mai multe metode testate experimental (Fig.2).

Siturile restaurate trebuie apoi monitorizate ani sau decenii pentru a evalua gradul de îndeplinire

a obiectivele de management şi necesitatea intervenţiei suplimentare, abordare denumită restaurare adaptativă. Dacă speciile native nu au supra-vieţuit primelor etape trebuie reintroduse în paralel cu îndepărtarea speciilor invazive dacă acestea sunt abundente.