Stație de epurare apă

Introducere

Acţionând în sensul înţelegerilor internaţionale, cu respectarea intereselor tuturor şi al protecţiei integrităţii sistemului global de dezvoltare şi al mediului, recunoscând natura integrală şi interdependentă a Pământului, se proclamă că:

Fiinţele umane se află în centrul preocupărilor dezvoltării durabile (sustenabile). Ele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă, în armonie cu natura. Statele au, în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi cu principiile legislaţiei internaţionale, dreptul suveran de a-şi exploata resursele proprii de a urmări propriile politici de dezvoltare şi de protecţie a mediului şi răspunderea de a asigura că activităţile aflate sub controlul sau jurisdicţia proprie nu produc daune mediului altor state sau arii aflate dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale. În scopul de a realiza dezvoltarea durabilă, protecţia mediului va constitui o parte integrantă a procesului de dezvoltare şi nu pot fi considerate separate de aceasta. Situaţia şi nevoile speciale ale ţărilor în curs de dezvoltare, în special ale celor slab dezvoltate şi celor mai vulnerabile în privinţa mediului, vor reprezenta priorităţi speciale. Acţiunile internaţionale în domeniile mediului şi dezvoltării vor fi de asemenea destinate intereselor şi necesităţilor tuturor ţărilor. Creativitatea, idealurile şi curajul tinerilor lumii vor fi mobilizate pentru a făuri un parteneriat global în scopul realizării dezvoltării durabile şi realizării unui viitor mai bun pentru toţi (Conferinţa Naţiunilor Unite asupra mediului şi dezvoltării tinută la Rio între 3 şi 14 iunie 1992).

Conceptul de dezvoltare durabilă a apărut într-un moment în care problemele legate de mediul înconjurător se aflau în prim planul dezbaterilor politice. Atunci însă, noţiunea de dezvoltare durabilă reprezenta mai mult o sintagmă potrivită pentru atragerea suportului, decât un imbold pentru propulsarea schimbărilor în domeniul mediului. Mai mult, prin întărirea ideii că mediul şi dezvoltarea economică sunt potenţial compatibile, că reprezintă obiective complementare, dezvoltarea durabilă a oferit o mult aşteptată înlocuire a modelului conflictual care a caracterizat dezbaterile pe tema limitelor de creştere din anii 1970.

Într-un document elaborat de Banca Mondială (1989) sunt identificate aproximativ 60 de definiţii pentru dezvoltarea durabilă. Conceptul a devenit punctul central al dezbaterilor privind mediul şi dezvoltarea în anul 1987, după publicarea Raportului Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare (Our common future), cunoscut şi sub denumirea de Raportul Brundtland. Definiţia dată în acest studiu a devenit definiţia standard. Conform acesteia, dezvoltarea durabilă este definită ca fiind capacitatea omenirii de a asigura cerinţele generaţiei prezente, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi, fără a dăuna proceselor ecologice fundamentale.

În contextul aderării ţării noastre la Uniunea Europeană, poluarea mediului, fiind o problemă transfrontalieră, reprezintă una din cerinţele cheie; pe lângă adaptarea legislaţiei, cunoaşterea proceselor generatoare de poluanţi, a caracteristicilor şi metodelor de control al emisiilor acestora devin extrem de importante.

Atat activitatea omului de zi cu zi cât şi cea industrială reprezintă principalii factori care contribuie la deteriorarea mediului prin procese specifice. Prezentarea unei staţii de epurare a apelor industriale şi menajere constituie obiectul prezentei lucrări de diploma.

Lucrarea este structurată pe cinci capitole, în modul următor:

• în primul capitol am trecut în revistă, din punct de vedere teoretic, elementele generale de mediu;

• în capitolul al doilea am prezentat legislaţia pe baza căreia a fost realizată şi funcţionează staţia de epurare;

• în capitolul trei am cuprins dimensionarea obiectelor tehnologice din staţia de epurare; elaborarea acestui capitol a presupus o documentare laborioasă, atât din literatura de specialitate, cât şi prin vizitarea, în cadrul practicii tehnologice, a diferitelor staţii de epurare din Romania; datele prezentate pot fi utile, atât celor care lucrează în domeniul respectiv, cât şi specialiştilor în protecţia mediului;

• capitolul patru l-am dedicat concluziilor.

Capitolul I. Elemente generale

Calitatea apelor este cel mai mult afectată de deversarea de către om de ape uzate. Prin urmare, principala măsură practică de protecţie a calităţii apelor de suprafaţă este să epurăm apele uzate. Primul pas spre epurare este colectarea apelor uzate, care se face prin sisteme de canalizare. Ele sunt mai simple la poluanţi industriali, dar foarte vaste şi complicate în cazul canalizării localităţilor, deoarece trebuie să preia ape uzate fecaloid-menajere de la un foarte mare număr de surse - toate chiuvetele, WC-urile, etc. Se mai adaugă canalele ce preiau apele pluviale. Apele acestea trebuie apoi conduse la staţia de epurare, de unde apoi de regulă sunt restituite în emisar, de obicei un râu.

Staţia de epurare reprezintă sistemul de obiecte tehnologice în care, prin diferite procese caracteristice epurării, apa uzată care intră în staţie va avea aceeaşi parametri de calitate ca cea a emisarului în care va fi deversată. Primele staţii de epurare au apărut în Anglia în secolul XIX. Iniţial s-au realizat canalizări, care au rezolvat problema epidemiilor hidrice, dar au făcut din Tamisa un râu mort ce degaja miros pestilenţial, încât în geamurile parlamentului au trebuit atârnate cârpe îmbibate cu clorură de calciu.