Studiu privind evoluția unor indicatori de calitate ai apei pe cursul râului Bega

Introducere

„Apa este cel mai bun lucru”

(Pindar, sec. V î. Ch.)

Corpul nostru este alcătuit în proporţie de 80% apă. La naştere proporţia este de 90% iar la moarte apa ajunge la 65%. Întreaga noastră viaţă este o călătorie în care pierdem apă şi pierderea apei înseamnă apropierea de moarte.

Când temperatura ajunge la doar câteva zeci de grade deasupra lui zero absolut, după moartea unei stele sau explozia iniţială, atomul de hidrogen poate să formeze cu alte elemente o serie de legături numite punţi de hidrogen. Când doi atomi de hidrogen se leagă de un atom de oxigen se formează o moleculă de apă. Apa există în spaţiul cosmic sub formă de gheaţă ce înconjoară o particulă foarte fină de praf.

Atunci când Pământul era incandescent culegea toate particulele de praf şi materie cosmică pe care le întâlnea în cale. Sub impact gheaţa de pe particule pătrunde în inima Pământului şi se vaporizează. Pe măsură ce acesta se răceşte, prin scoarţa sa apar tuburi, orificii pe unde apa iese sub formă de gheizere şi este aruncată în atmosferă şi începe să plouă. Plouă atât de mult încât se formează mări şi oceane. Apa terestră provine de asemenea din impactul Pământului cu cometele. Azi 71% din suprafaţa terestră este acoperită cu apă. Însă la nivel cosmic apa este mai rară decât aurul sau uraniul pe care-l doresc atâţia.

Apa are o serie de proprietăţi care o fac indispensabilă existenţei vieţii. Este unul dintre cei mai buni solvenţi şi permite compuşilor organici să se combine în cele mai diverse feluri, în cele din urmă realizând recombinarea, adică copierea pe sine, un caracter propriu celulelor vii.

A căuta viaţă în Univers se reduce de cele mai multe ori la a căuta un sistem planetar ce conţine apă în formă lichidă. Asta pentru că apa este fluidul vieţii şi viaţa nu poate exista în absenţa apei. Pe Pământ cantitatea de apă este constantă. Nici o picătură nu se câştigă sau se pierde. „Toată apa care poate exista vreodată există deja” (National Geographic, 1993).

CAPITOLUL I. APELE DE SUPRAFAŢĂ

1.1 – Apele de suprafaţă

Din cele mai vechi timpuri oamenii s-au aşezat lângă marile râuri. Cele mai vechi descoperiri arheologice care atestă o locuire permanentă, sedentară şi prosperă au fost dezgropate lângă marile cursuri de apă (Dunăre, Nil, Tigru şi Eufrat, Indus, Huang-He). Acestea asigurau oamenilor apă dulce şi hrană.

Azi apele de suprafaţă (ape curgătoare dar şi lacuri) reprezintă principala sursă de apă potabilă pentru omenire. Chiar dacă Terra este denumită „planeta albastră”, 97% din această apă este sărată. Din restul de 3%, 68,7% este în calotele glaciare şi gheţari iar 30,1% în subteran. Apele de suprafaţă reprezintă 0,3% din apa dulce şi chiar şi din această cantitate 98% este distribuită în lacuri şi mlaştini. Astfel râurile conţin doar 2% din apele lichide de suprafaţă pe care oamenii le pot exploata pentru folosinţa proprie.

Apele de suprafaţă au de asemenea importanţă ecologică ridicată. Acestea intră în componenţa mediului abiotic al unui ecosistem iar în special în zonele de câmpie formează lunci sau ecosistemul zonelor umede. În cadrul acestui ecosistem producătorii sunt reprezentaţi de către plante acvatice şi vegetaţia tipică de luncă (arbori tineri, diverse specii ierboase), consumatorii primari sunt microorganisme acvatice, moluşte, crustacee, insecte), consumatorii secundari sunt şoareci, peşti, păsări, iepuri iar prădătorii sunt păsări şi peşti răpitori, şerpi, dihor. Se remarcă astfel faptul că ecosistemul zonei umede este unul într-o continuă schimbare (în principal din cauza fluctuaţiilor debitului apelor) iar componenta biotică este formată din specii r-strategice (BORZA, 2003).

Circuitul apei în natură este unul din principalele căi de transformare şi transport a materiei de pe glob. Odată cu apa care circulă între hidrosferă, litosferă, atmosferă şi biosferă şi se transformă în diferite stări de agregare (lichid, gheaţă, vapori) mai sunt favorizate de acest proces o serie de alte circuite importante cum ar fi circuitul carbonului şi azotului iar o serie de mărimi fizico-meteorologice depind în mare măsură de apă, mărimi cum ar fi temperatura, precipitaţiile, radiaţia solară etc.

Un râu este caracterizat de o serie de elemente fizico-geografice: bazinul hidrografic (teritoriul de colectare a apelor de scurgere şi afluenţilor), reţeaua hidrografică, profilul transversal şi longitudinal, panta, adâncimea, turbiditatea, temperatura, compoziţia chimică. În profilul longitudinal avem trei sectoare: amonte, tranzit şi aval. În profilul transversal se remarcă albia minoră (pe unde se scurge de obicei apa) şi albia majoră care este inundată de ape la inundaţii şi dezgheţ (dacă râul nu este îndiguit).