Tehnologii de Obținere a Plantelor Lemnoase

1.1. Situaţia producţiei de material săditor la nivel modial

În contextul actual în care o problemă majoră a civilizaţiei contemporane este protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului înconjurător se impune stimularea interesului pentru aducerea naturii în mediul nostru de viaţă şi mai ales a vegetaţiei lemnoase, cu imensele sale servicii pe care adesea le ignorăm – ameliorarea climatului şi atmosferei urbane – la care se adaugă frumuseţea de neînlocuit pe care o aduc habitatului uman arborii şi arbuştii.

Starea actuală a parcurilor şi grădinilor publice şi a celorlalte categorii de spaţii verzi intra si extravilane prefigurează necesitatea dezvoltării şi deversificării producţiei de arbori şi arbusti.

Se impune orientarea eforturilor către revigorarea şi retehnologizarea pepinierelor, în paralel cu diversificarea sortimentului ornamental al acestora, imperative atât pentru crearea de noi spaţii verzi şi refacerea amenajărilor peisagistice existente, cât şi pentru ridicarea competitivităţii economice în producerea materialului săditor dendrologic.

Tema acestui proiect aduce în discuţie ăi în studiu tocmai aceste aspecte legate de găsirea celor mai scurte şi optime căi pentru producerea de material săditor de calitate, într-o varietate cât mai mare de specii şi varietăţi, material rezistentşi bine adaptat condiţiilor climati din ţara noastră.

In vederea asigurarii de material saditor necesar lucrarilor de impadurire din fondul forestier national (public si privat) Directia Silvica Bacau produce anual peste 2.500.000 puieti forestieri, din care 80 % din specii de rasinoase (molid, brad, pin, larice, duglas) si 20 diverse specii de foioase autohtone valoroase (gorun, stejar pedunculat, paltin, cires, frasin). Directia Silvica Bacau isi asigura necesarul propriu de puieti forestieri, furnizind material saditor si pentru padurile private.

Directia Silvica Bacau produce puieti si arbusti ornamentali, atit din specii de rasinoase cit si foioase (duglas, molid, pin, larice, tisa, tuia, ienupar, mesteacan, forstitie, cununita, glicina, buxus, lemn ciinesc).

1.2. Situaţia producţiei de material săditor în Romania

În scopul asigurării unei mai bune dezvoltări a puieţilor într-un timp cît mai scurt, au existat preocupări pentru prelungirea sezonului de vegetaţie prin folosirea adăposturilor din folii sintetice. Materialul săditor necesar lucrărilor de regenerare, este produs în pepinierele particulare.Pepiniera reprezintă suprafaţa de teren aleasă şi amenajată în mod special pentru producerea materialului de plantat. După mărime, o pepinieră poate fi mică, când suprafaţa ei nu depăşeşte 3 ha, mijlocie (cu suprafaţa între 3 şi 20 ha) sau mare, cu suprafaţa de peste 20 ha. După durata de funcţionare pepinierele pot fi permanente sau provizorii. Cele permanente au o durată de funcţionare nedeterminată şi sunt, de regulă, centrale, de mărime cel puţin mijlocie, deservind teritorii mai întinse. Pepinierele temporare sunt de obicei mai mici şi durează timp limitat. După destinaţia şi natura materialului de plantat produs, pepinierele pot fi forestiere sau silvice, de specii ornamentale, pomicole, viticole, etc. Cele forestiere sunt specializate în producerea puieţilor de arbori şi arbuşti. Există pepiniere în care se cultivă o singură specie (molid sau brad). Cele mai multe sunt însă pepiniere complexe, permanente, în care se produc sortimente variate de puieţi de diferite specii. Pepinierele forestiere oferă posibilitatea efectuării de culturi în câmp sau în spaţii adăpostite (sere, solarii) care permit reglarea factorilor ecologici. După natura materialului de reproducere folosit, se deosebesc puieţi din sămânţă, obţinuţi prin înmulţire generativă şi puieţi din butaşi, marcote, etc obţinuţi prin regenerare vegetativă sau restituţie. Îndiferent de provenienţa lor puieţii pot fi nerepicaţi, cu sistemul de rădăcini nederanjat până la recoltare şi repicaţi, adică transplantaţi o dată sau de mai multe ori în timpul creşterii lor în pepinieră, pentru fortificare şi mai ales pentru realizarea unor dimensiuni mai mari. După modul cum se prezintă sistemul de rădăcini în urma recoltării se deosebesc puieţi cu rădăcini nude şi puieţi cu rădăcini protejate. După dimensiuni, puieţii pot fi de talie mică (cu înălţimea tulpinii de cel mult 50 cm la răşinoase şi 100 cm la foioase) sau de talie mare dacă depăşesc aceste dimensiuni. Recoltarea materialului de reproducere propriu-zis se face din plantajele şi rezervaţiile de seminţe . Seminţele şi puieţii produşi sunt însoţiţi de certificate de origine, care atesta provenienţa lor genetică şi garantează succesul utilizării lor în regenerarea pădurilor, crearea şi întreţinerea parcurilor şi a grădinilor. În ultimii ani se acţionează în: extinderea suprafeţelor din pepinierele existente destinate să producă puieţi ornamentali; diversificarea producţiei de puieţi ornamentali (forme şi varietăţi din cât mai multe specii); producerea de puieţi ornamentali atât în câmp cât şi cu rădăcini protejate în recipienţi din lemn sau material plastic; asigurarea continuităţii producţiei de puieţi, în scopul valorificării acestora, cu vârste şi înălţimi diferite.

CAPITOLUL II

BAZELE MORFO-FIZIOLOGICE ALE ÎNMULŢIRI SPECIILOR LEMNOASE

2.1. Înmulţirea germinativă

2.1.1. Importanţa şi avantajele înmulţiri germinative.

Seminţele forestiere sunt folosite ca material de reproducere pentru înmulţirea generativă. Reuşita culturilor forestiere, vigoarea de creştere şi rezistenţa lor faţă de boli şi dăunători depind în foarte mare măsură, pe lângă condiţiile mediului de viaţă în care ele cresc şi se dezvoltă, de calitatea seminţelor.

Valoarea seminţelor depinde atât de însuşirile lor ereditate cât şi de calitatea fizică (puritate, mărime, greutate) şi biologică (capacitate de germinare).

Având în vedere importanţa deosebită a însuşirilor ereditare, nu este admisă utilizarea seminţelor de provenienţă incertă, recoltate la întâmplare.

Toate seminţele utilizate trebuie să aibă o provenienţă cunoscută, redată prin caracteristicile locului şi ale arboretului din care provin. La utilizarea seminţelor se recomandă utilizarea lor numai în teritorii cu condiţii climato-edafice asemănătoare locului din care provin.

Pentru obţinerea de seminţe ameliorate, pentru speciile forestiere de interes deosebit se procedează la o cartare semiologică care constă în identificarea arboretelor apte pentru producerea de seminţe de bună calitate.

Arboretele surse de seminţe sunt alcătuite din cele mai bune arborete naturale sau artificiale, din care arborii nedoriţi sunt eliminaţi iar cei mai bine crescuţi şi conformaţi sunt îngrijiţi în scopul producerii cu regularitate de seminţe cu indici calitativi superiori.

2.1.2. Sămânţa. Calitatea seminţelor.

În dezvoltarea lor ontogenetică, plantele lemnoase ajung la un moment dat în etapa maturităţii, când devin capabile de a fructifica. Plantele lemnoase ajung la maturitate în momentul în care sunt capabile de a forma organe de reproducere: flori, fructe, seminţe.

Vârsta la care plantele lemnoase ajung la maturitate, diferă de la o specie la alta iar la una şi aceeaşi specie variază în funcţie de particularităţile ereditate ale arborilor şi de condiţiile de viaţă în care aceştia cresc şi se dezvoltă. Speciile repede crescătoare, cu temperament robust, în general mai puţin longevive, parcurg etapa tinereţii într-un interval mai scurt şi ajung să fructifice la vârste mai mici decât speciile mai încet crescătoare. Aşa de exemplu, salcia, plopul, salcâmul, mesteacănul etc., indiferent de staţiune, fructifică mult mai devreme decât bradul, fagul sau stejarul.

Trecerea unei plante de la creşterea vegetativă la reproducere nu poate avea lor decât în prezenţa unui complex de factori interni şi externi intercondiţionaţi.

Fiziologul german G. Klebs (1903) a emis ipoteza potrivit căreia condiţia esenţială pentru apariţia mugurilor floriferi este raportul dintre glucide şi substanţele minerale aflate la un moment dat în plantă. Atâta timp cât absorbţia substanţelor minerale din sol este mai intensă iar asimilaţia clorofiliană mai redusă şi deci raportul C/N se menţine în favoarea azotului, planta creşte vegetativ. Atunci când asimilaţia clorofiliană sporeşte mult şi glucidele ajung preponderente, plantele formează muguri floriferi.

Cercetătorul sovietic P.R.Ursulenko, completând teoria lui Klebs, susţine că factorul biochimic determinant în formarea mugurilor floriferi este bilanţul azotic din organismul vegetal, adică raportul care se realizează la un moment dat între azotul proteic şi azotul total. Atunci când azotul proteic ajunge la 70-80% din azotul total, 40% din mugurii vegetativi se transformă în muguri floriferi. Se ştie însă că sinteza substanţelor azotoase până la proteine nu poate avea loc decât în prezenţa unor rezerve suficiente de glucide, care sunt asimilate în procesul de fotosinteză.