Valorificarea Zgurilor

1. INTRODUCERE

Noţiunea de zgură apare pentru prima dată în anul 350 î.e.n. în scrierile fizicianului grec Aristotel, ca fiind un material folosit la vindecarea rănilor.

In 1862, Emil Langen a descoperit proprietăţile hidraulice latente ale zgurii granulate de furnal; începând din 1880 zgura obţinută în cuptoarele Bessemer sau Thomas este utilizată ca fertilizator fosfatic; în 1909, în Germania, se publică primul standard cu privire la utilizarea zgurilor de furnal în industria cimentului; sunt doar câteva evenimente spicuite cu privire la evoluţia “cunoaşterii” zgurilor metalurgice.

Secol după secol, au fost găsite aplicaţii noi ale zgurilor, dar abia în secolul XX, când marii producători de oţel şi fontă s-au confruntat cu problema reală a depozitării cantităţilor uriaşe de zguri rezultate în industria metalurgică, aceste materiale au intrat cu adevărat în atenţia cercetătorilor, care au trebuit să găseasca aplicaţii industriale ale zgurilor. Foarte rapid acest concept dat zgurilor de material reciclabil a fost schimbat. Astăzi utilizarea zgurilor în sectoare industriale nu este doar o alternativă ci o alegere.

De aceea se fac eforturi sporite în sensul incurajării folosirii zgurilor în domeniile pentru care s-au demonstrat aptitudinile de utilizare, în sensul valorificării cât mai eficiente a resurselor naturale. In România, aceste eforturi sunt încă foarte slabe şi aceasta din cauza lipsei educaţiei în domeniul protejării mediului înconjurător, a ineficienţei utilizării resurselor naturale şi a lipsei legislaţiei adecvate de protecţia mediului.

In România, ideea utilizării în domenii industriale a zgurii de furnal se restrânge, din nefericire, la industria cimentului. Având slabe resurse de documentare statistice, nu se poate aprecia o valoare aproximativă a producţiei totale anuale de zgură de furnal. Se cunosc cu certitudine combinatele metalurgice feroase construite în Romania, la:

Hunedoara

Reşiţa

Deva

Târgovişte

Câmpia Turzii

Călăraşi

Tulcea

Galaţi

Suceava

Calan

Roman

Cert este că mare parte din aceste combinate siderurgice feroase, după 1990 au rămas în conservare şi o mică parte din acestea au fost privatizate, iar dintre acestea sunt funcţionale o altă parte. Studiile statistice au arătat că, luând ca an de referininţă tot anul 1945 până în 2000, producţia în România, la toate oţelăriile funcţionale, a crescut de la 125. 000 tone oţel (1945) la 14,4 milioane de tone oţel în 1984, când a înregistrat un maxim, şi a ajuns la aproape 10 milioane tone în anul 2000. Dacă luăm în calcul faptul că din 1945 până în 2000, în România, zgura de oţelărie nu s-a utilizat niciodată (ci doar zgura de furnal), şi considerând că se obţin, de asemenea, 250 Kg de zgură la tona de oţel, până în prezent datele statistice din aceeaşi sursă ne arată că producţia totală de oţel în România este de 342,3 milioane de tone, iar cea de zgură de oţelărie ajunge la cam 85,6 milioane tone. Dacă mai adaugăm şi “resursele” de zgură de furnal am putea sa apreciem cât de „bogaţi” suntem.