Acordul Schengen

Introducere

Spaţiul Schengen este o zonă de circulaţie liberă în Europa. Statele membre ale acestui spaţiu au eliminat sau vor elimina controalele la frontierele interne, astfel încât este (sau va fi) posibilă trecerea frontierei între oricare două asemenea state fără acte şi fără opriri pentru control.

Acordul de liberă circulaţie a fost semnat la 14 iunie 1985 în mica localitate luxemburgheză Schengen. Primele state care l-au implementat au fost Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg, Portugalia, Spania şi Ţările de Jos, care şi-au deschis graniţele pe 26 martie 1995. Până în prezent, 30 de state au aderat la Acordul Schengen, dintre care 25 l-au şi implementat. Într-un moment istoric, pe 21 decembrie 2007, nouă state, majoritatea din centrul şi estul Europei, şi-au deschis graniţele, astfel încât pentru prima dată este posibilă călătoria liberă peste fosta Cortină de Fier. Asta, cu excepţia aeroporturilor, care vor intra în noile ţări în regim Schengen de la 29 martie 2008[1].

Din Spaţiul Schengen fac parte Elveţia şi Liechtenstein, respectiv Norvegia şi Islanda, care nu sunt membre ale UE. În acelaşi timp, Regatul Unit şi Irlanda, ţări membre ale Uniunii Europene, au optat să nu implementeze acordul Schengen pe teritoriul lor.

Statele membre ale Tratatului de la Schengen şi ale Uniunii Europene România, Bulgaria şi Cipru, respectiv statele care sunt doar membre ale Tratatului de la Schengen, dar nu ale UE, Elveţia şi Liechtenstein, nu au început încă să aplice prevederile tratatului, dar urmează să o facă în viitor.

1. Istoria si dezvoltarea Acordului Schengen

La 14 iunie 1985, Republica Federala Germania, Franta, Belgia, Luxemburg si Olanda au semnat Acordul Schengen (Schengen fiind o localitate din Luxemburg) cu privire la abolirea treptata a controlului vamal comun acestor tari.

La 19 iunie 1990 a fost semnata Conventia cu privire la Implementarea Acordului Schengen. Punctele cheie ale acordului vizeaza masurile de creare, in urma abolirii controlului vamal comun, a unui spatiu comun de securitate si justitie. Obiectivele principalele ale acordului rezida in:

- armonizarea prevederilor legate de intrarea si sederea de scurta durata in spatiul Schengen a cetatenilor din afara UE (omogenizarea vizei Schengen);

- problema azilului (cu determinarea privind carui dintre Statele Membre se va supune solicitantul azilului);

- probleme de combatere vamala a crimelor legate de droguri;

- cooperarea politiei (urmariri periculoase);

- cooperarea dintre statele Schengen in probleme de justitie.

Conventia cu privire la Implementarea Acordului Schengen a intrat in vigoare la 1 septembrie 1993; prevederile lui nu puteau sa aiba un efect practic totusi, pina cind conditiile tehnice si legale (asa ca datele bancare si datele relevante privind protectia autoritatilor) nu erau indeplinite. Astfel, Conventia a inceput sa aiba efect practic la 26 martie 1995 atit pentru partile originare ale Acordului Schengen, cit si pentru Spania si Portugalia. Din 1995, Italia, Grecia, Austria, Danemarca, Finlanda si Suedia au aderat la Conventie, care a intrat in vigoare pentru cele trei tari nordice abia la 25 martie 2001.

Odata ce controlul vamal este complet abolit, detinatorul vizei comune este indreptatit sa stea in cele 15 state mai sus mentionate care aplica Conventia cu privire la Implementarea Acordului Schengen pentru maximum pina la 90 zile intr-o perioada de sase luni, in timpul in care e valabila viza.