Acordurile Europene

1.1. Conţinutul economic al motivaţiei

Motivaţia reprezintă suma forţelor, energiilor interne şi externe care iniţiază şi dirijează comportamentul spre un scop; acesta, odată atins va determina satisfacerea unei necesităţi. Între motivaţie şi performanţă există o relaţie de condiţionare reciprocă.

În general, relaţia dintre starea de satisfacţie-insatisfacţie este pusă în legătură cu nevoile umane. Nevoile sau trebuinţele umane sunt stări interne de necesitate, care se manifestă prin apariţia unui dezechilibru în sistemul organic sau de personalitate, care impune luarea de măsuri pentru înlăturarea sa.

Astfel, în sens general, motivaţia exprimă o modificare intervenită în starea de echilibru a organismului uman, care îl determină să acţioneze într-un anumit mod până la reducerea sau eliminarea dezechilibrului apărut.

Termenul de motivaţie a fost lansat în anul 1930 şi a cunoscut o foarte rapidă acceptare şi utilizare a sa în diverse domenii. Motivaţia umană se structurează şi evoluează sub influenţa activităţii conştiente, prin intermediul proceselor cognitive.

Ideea de motivaţie se bazează pe o presupunere fundamentală, şi anume, că oamenii se comportă în aşa fel încât să aibă cât mai multe satisfacţii şi cât mai puţine neplăceri. Mai mult, pentru ca motivaţia să influenţeze comportamentul, trebuie considerat că indivizii au posibilitatea liberului arbitru. Pe scurt, atunci când pot alege, oamenii se pot comporta astfel încât să sporească satisfacţiile şi să reducă insuccesele. În cadrul situaţiilor de muncă, angajaţii pot opta între anumite limite de comportament: limite ale satisfacţiilor profesionale obţinute şi limite ale potenţialelor satisfacţii. Presupunerile managerilor referitoare la motivaţiile angajaţilor le influenţează modul de conducere, satisfacţiile pe care le pot oferi şi neplăcerile ce pot apărea în cazul unor reacţii necorespunzătoare.

Studiindu-se comportamentul omului în muncă, s-a ajuns la concluzia că motivarea este alcătuită din două mari categorii de factori:

- Motivele-resimţite ca expresie a nevoilor umane. Ele sunt personale, intime şi creează anumite tensiuni.

- Stimulentele sau factorii motivaţionali. Acestea sunt interne persoanelor şi fac parte din mediul de muncă creat de management în scopul orientării şi încurajării salariaţilor spre o muncă performantă.

Deplina înţelegere a motivaţiei la nivelul de bază al firmei, al proceselor este esenţială pentru înţelegerea dinamicii firmei. Managementul şi buna organizare nu pot fi realizate fără motivarea forţei de muncă, de aceea trebuie să înţelegem de ce oamenii se comportă într-un anumit mod în muncă.

Care sunt cauzele unei performanţe înalte sau joase? De ce salariaţii evită munca sau părăsesc compania? Pentru a răspunde la aceste întrebări este nevoie de o aprofundată cunoaştere a nevoilor salariaţilor.

Cuvântul „motivaţie” provine din latinescul „movere” care înseamnă „ a mişca”. În sens strict, această definiţie poate fi inadecvată, dar o abordare mai largă defineşte motivaţia ca ceva ce energizează, direcţionează şi susţine comportamentul uman.

Această definire mai completă subliniază trei aspecte importante ale motivaţiei:

- Motivaţia reprezintă o forţă care îi conduce pe oameni către un anumit comportament;

- Această direcţionare este îndreptată către un anumit scop;

- Ideea de motivaţie este mai bine înţeleasă privită din perspectivă sistemică.

Pentru a înţelege motivaţia umană, este necesar să se examineze forţele din interiorul individului şi cele ale mediului care generează feedback-ul şi care îi sporeşte intensitatea.

Există patru componente de bază ale procesului:

1. Nevoile/aşteptările;

2. Comportamentul;

3. Scopurile;

4. Feedback-ul.