Acreditivul Documentar - Studiu de Caz

Introducere

Acreditivul documentar este un instrument de plată de care comerţul internaţional nu s-ar putea dispersa în zilele noastre. El permite punerea la dispoziţie şi apoi plata unei sume date atât timp cât sunt respectate condiţiile stabilite în prealabil. El poate servi, de asemenea, pentru finanţarea exporturilor. Documentele prescrise într-un acreditiv documentar sunt supuse unor reguli foarte stricte. Beneficiarul trebuie să ştie că nu va putea fi plătit decât contra remiterii unor documente absolut conforme şi că banca trebuie să decidă – numai pe baza documentelor – dacă plata poate fi efectuată sau dacă un efect comercial poate fi acceptat.

Acreditivul documentar nu se foloseşte doar la livrările de mărfuri. Printr-un acreditiv documentar se poate asigura, de exemplu, livrarea unei uzine la cheie. În acelaşi mod, prestaţiile, plăţile şi angajamentele cu caracter de garanţie pot fi legate de un acreditiv documentar cu condiţia ca termenul de plată să poată fi fixat pe baza documentelor cerute. Acreditivul documentar mai poate fi folosit şi ca mijloc de creditare dacă este utilizat ca instrument de bază în comerţul de tranzit.

Ca urmare a preocupărilor CCI – Paris de a asigura la nivel internaţional o practică uniformă în materie de plăţi, în Publicaţia nr. 500 este utilizat termenul de credit documentar pentru a desemna orice angajament de plată contra documente asumat de o bancă, indiferent cum este denumit sau descris.

Ca rezultat al tradiţiei şi practicii comercial – bancare din diferite ţări, termenul de credit documentar poate fi numit şi astfel:

• Letter of Credit; Documentarz Credit; Comercial Letter of Credit – Anglia;

• Credit Documentaire; Acreditif Documentaire; Lettre de Credit Documentaire – în Franţa

• Akkreditiv; Handels Kreditbrief – Germania

• Credito Documentario acreditivo – Italia

În limba română, s-a impus termenul de acreditiv documentar. În relaţiile internaţionale, băncile româneşti folosesc termenul de „Credit Documentaire” sau „Letter of credit” în spiritul reglementărilor internaţionale.

În decursul timpului, utilizarea acreditivului documentar a înregistrat mai multe etape de evoluţie.

Primele atestări documentare privind utilizarea acreditivului datează de la începutul secolului al XIX – lea şi se regăsesc în arhivele băncilor din Varis, Amsterdam, Londra etc. La început, acreditivul a fost folosit în special în relaţiile comerciale cu ţări din Extremul Orient. Începând din secolul al XX – lea, atestările sunt mult mai numeroase.

Următoarea etapă în evoluţia acreditivului documentar se înregistrează după primul război mondial, când, în anul 1920 a fost creată de Camera de Comerţ Internaţional(C.C.I.) cu sediul la Paris. În cadrul acestei etape s-a încercat o uniformizare a reglementărilor în materie de derulare a plăţilor internaţionale. Astfel, în 1924 a fost prezentat un prim proiect de C.C.I. la Conferinţa de la Viena din 1993, intitulat „Reguli şi uzanţe uniforme privitoare la acreditivul documentar”. Acest document, deşi a fost adoptat, nu a reţinut atenţia decât câtorva ţări, iar două dintre cele mai mari puteri comerciale, SUA şi Marea Britanie, l-au întâmpinat cu reticenţă.

O altă etapă de evoluţie se înregistrează după cel de-al doilea război mondial, când atitudinea ţărilor faţă de uniformizarea regulilor în materie de utilizare a acreditivelor documentare se schimbă. Astfel, SUA au devenit foarte interesate în punerea sistemului de plăţi internaţionalepe baze de cât mai riguroase şi sigure datorită faptului că în anii ’50 aceasta ajunsese cel mai mare exportator pentru ţările Europei distruse de cel de-al doilea război mondial. În aceste condiţii, SUA au devenit principalul promotor al revizuirii Regulilor şi Uzanţelor. În acest sens, s-a adoptat un nou text la Conferinţa de la Lisabona desfăşurată în anul 1951.

În anul 1962, s-a impus o nouă revizuire a Regulilor şi Uzanţelor datorită numărului tot mai mare de ţări ce aderau la acestea şi a experienţei câştigate în decursul timpului de către ţările care aderaseră deja la aceste reguli. În acest an, se constată că toate băncile din „Banker’s Almanach” au aderat la aplicarea Regulilor şi Uzanţelor.

Cu toate acestea, problema realizării unor reglementări cu adevărat internaţionale aplicabile în materie de acreditiv documentar devenea tot mai necesară. Această problemă îşi găseşte originea în două motive:

- În unele ţări legislaţia bancară naţională ignora existenţa acreditivului documentar;

- Se menţineau şi erau utilizate propriile reglementări naţionale cum sunt cele ale Franţei: „Reglement de Paris”, sau cele ale Germaniei „Regulativ des Akkredigesschofts der berliner Sterupehereiningung”, fără a mai lua în considerare opoziţia Citz-ului londonez în ceea ce priveşte orice codificare.

Drept urmare, Comisia de Tehnică şi Practică Bancară sub preşedinţia lui Bernard S. Wheble, elaborează o nouă versiune, adoptată în anul 1974.(Publicaţia nr. 274). Această publicaţie a primit o aplicabilitate într-adevăr mondială datorită a cel puţin două evenimente:

- Recunoaşterea textului de către Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Internaţional(organism al ONU);

- La elaborarea textului au fost luate în considerare sugestiile formulate de instituţiile bancare care nu erau reprezentate la CCI, dar acre ale căror propuneri au fost transmise de către Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Internaţional.