Activitatea Bancară la Nivel Internațional Întreprinse de Băncile din Spania

Capitolul I. Prezentarea sistemului bancar Spaniol

1.1 Istoricul sistemului bancar

În vremea epocii lui Jaime I el Conquistador (1213-1276) au fost elaborate legile gotice si romane privind schimbul comercial care au fost substituite prin Usos de Barcelona. În plus reglementarea integrală a negoțului bancar, cu stabilirea de atribuții, drepturi, garanții și responsabilități ale bancherului, s-a elaborat detaliat în las Cortes din 1300-1301.

Pe 13 februarie 1300 s-a hotărât că fiecare bancher care dă faliment să fie declarat infam, prin intermediul unui purtător de cuvânt, în tot orașul, fiind condamnat la o dietă strictă de pâine si apă atât timp cât nu înapoia celor care l-au credit suma integrală a depozitelor lor . Astfel, un an după aceea, pe 16 mai 1301, s-a stabilit obligația de a reține garanții de la terțe persoane pentru a desfășura activitatea bancară, astfel că acei care o exercitau fără să prezinte asemenea garanții nu puteau să așeze o față de masă pe masa lor, in ideea ca toată lumea să observe că nu aveau aceeași solvabilitate ca și cei care dispuneau de garanții. Oricine nu îndeplinea această condiție(adică, exercitarea activității bancară fără garanții, utilizând o față de masă) era condamnat pentru delict de fraudă . În concluzie, este clar că, în acestă etapă inițială sistemul bancar din Barcelona se dorea a fi cat se poate de solvabil și să respecte principiile cele mai importante ale dreptului cu privire la contractul de depozit bancar.

Însă, există indicii că nu dupa mult timp, bancherii privati au început să comită acte frauduloase, fapt pentru care pe 14 august 1321 s-a modificat acea lege, a cazurilor de faliment a băncilor, hotărându-se că acei bancheri care nu reușeau sa faca față angajamentelor cu caracter imediat erau proclamați în bancruta, iar în cazul de nereturnare a datoriilor fată de clienti într-o perioadă maximă de un an, să cadă în infamie publică, comunicată prin intermediul unui anunț public în principalele locuri din Cataluna, si după aceea să fie decapitați, iar proprietățile lor să fie vândute, în vederea onorării obligațiilor față de creditori. Trebuie scos în evidență faptul că acesta este unul dintre rarile exemple dealungul istoriei în care autoritățile publice se implică în apărarea în mod efectiv a principiilor generale ale dreptului de proprietate în ceea ce privește contractul de depozit bancar și deși se presupune ca cei mai mulți bancheri din băncile catalane care falimentau încercau să fugă sau să-și acopere creditele în maximum de un an, există dovezi documentare că cel puțin o parte erau drastic pedepsiți, cum este și cazul lui Francesco Castello, care a fost decapitat chiar în fata băncii sale în anul 1360, asa cum o cerea legea .

În pofida tuturor acestor pedepse, se ajunge la concluzia că nivelul de lichiditate al băncilor era inferior celui al depozitelor la vedere pe care le primeau, fapt pentru care, fie falimentau în masă în secolul XIV în cadrul aceleiași crize economice și bancare care a bulversat și lumea financiară din Italia. Deși există indicii că banca catalană a rezistat mai bine decât cea italiană ( pedepse pentru cazul de fraudă au avut, fără nicio îndoială, un efect pozitiv în ceea ce privește coeficienții de rezervă, făcându-i mai ridicați), hârtiile arată că, în cele din urmă, băncile din Spania au sfârsit și ele prin a nu-ți putea onora în general angajamentele. Astfel, în martie 1397 a fost necesar să se promulge o dispoziție specifică, atunci când publicul a început să se plângă că bancherii ridicau clienților lor tot felul de motive, fiind reținuți atunci cand trebuiau sa returneze sumele care li se încredințaseră în custodie, spunându-le “să revină mai târziu” iar, apoi, li se plătea doar cu mici monede fracționare de valoare mică și niciodată cu aurul pe care l-au depozitat inițial.

Recesiunea bancară a secolului XIV, în loc să ducă la o intensificare a controlului și a apărării dreptului de proprietate ale clienților, a generat apariția unei bănci publice municipale, Taula de Canvi sau Banca de Depozit din Barcelona, care a fost instituită cu scopul de a accepta depozite și de a susține cheltuielile municipale și emisiunea de titluri de datorie publică a orașului Barcelona. Astfel, Taula de Canvi corespunde modelului tradițional de bancă creată de către autoritătile publice în scopul utilizării directe a beneficiilor frauduloase ale activității bancare. A.P. USHER a studiat în amănunt existența acestei bănci care, așa cum era de prevăzut, a sfârșit prin oprirea plăților în februarie 1468, folosind cea mai mare parte a rezervelor sale în acordarea de împrumuturi chiar Primăriei din Barcelona, însă neputând să facă față cererii de retrageri de fonduri în monedă metalică de către clienții acesteia. Începând din acest moment, banca a fost reorganizată și step-by-step a fost dotată cu mai multe privilegii, cum ar fi gestionarea în regim de monopol a tututror depozitelor derivate din embargouri și sechestre judiciare care aveau o permanență aproape asigurată și care puteau să servească drept colateral în susținerea orașului.