Activitatea de creditare a unei societăți bancare

CAPITOLUL 1

NOTIUNI GENERALE ASUPRA ACTIVITATII

BANCARE

1.1. ORIGINILE SISTEMULUI BANCAR

A. Antichitatea si evul mediu

Istoria sistemului bancar îsi gaseste originile în trecutul îndepartat, existând marturii foarte vechi ce atesta practica unor activitati care, într-o forma mai mult sau mai putin evoluata, se pot constitui ca primii pasi pe tarâmul practicii bancare .

Exista pareri diferite cu privire la originea bancilor. Unii cercetatori apreciaza ca primii bancheri au fost cei ce efectuau schimbul de bani, moment asociat aparitiei si circulatiei monedei metalice.

Dupa alti cercetatori, notiunea de banca este asociata momentului în care un grup de persoane, în Orientul Antic, au avut ideea sa primeasca disponibilitati banesti sub forma de depuneri de la cei ce doreau sa faca economii si sa faca împrumuturi celor care aveau nevoie de fonduri suplimentare. În antichitate, templele erau nu numai lacase de cult, ci totodata si locuri de adapostire a bogatiilor. Împrumutând aceste bogatii, preotii realizau un dublu scop: obtineau recunostinta si un mic profit. În masura în care aceste temple depozitau si bunuri perisabile, cum sunt de pilda cerealele, singura modalitate de pastrare îndelungata era tocmai împrumutul de consumatie, care se restituia din recolta urmatoare. Avantajul era reciproc. Pentru fideli se asigura plasarea bogatiei într-un loc sigur, iar pentru preoti se realiza un profit substantial. Dovada sunt tablele de contabilitate descoperite de arheologi în Mesopotamia, sub ruinele templului Uruc. Acest templu rosu, datând din perioada anilor 3400-3200 î.e.n., este cel mai vechi edificiu bancar cunoscut .

Pe de alta parte, proprietarii de terenuri si negustorii îsi rotunjeau veniturile practicând împrumuturi cu dobânda . Autoritatile aveau interesul sa controleze aceste practici, pentru a evita ca ele sa genereze conflicte sociale între saraci si bogati. Codul Hammurabi prevedea ca toate contractele de împrumut trebuie sa fie vizate de functionari regali, iar mai târziu Biblia, în cartea ‚,Exodul” edicta porunca potrivit careia: ,,Daca vei împrumuta cuiva din poporul meu, saracului de lânga tine, nu te vei purta cu el ca un creditor si nu-i vei cere dobânda”. Remarcam ca interdictia se refera doar la conationali. Asadar, nu era pacat sa pretinzi dobânda unui strain.

În Grecia Antica, catre sec. al VI-lea î.e.n., fiecare oras comercial si fiecare sanctuar începe sa emita moneda proprie, ceea ce a dat nastere la numeroase schimburi. Zarafii încep si ei sa împrumute si, pentru aceasta activitate, cea mai mare atractie exercita Atena, oras comercial, unde legile lui Solon liberalizau dobânzile. La început, acesti zarafi îsi instalau o masa în Agora sau în piete, iar mai târziu deschid pravalii, devenind personaje bogate si influente. Pledoariile celebrilor avocati Socrates si Demostene ne dezvaluie si minutiozitatea cu care zarafii tineau conturile, buna cunoastere a lumii afacerilor, soliditatea retelei de corespondenta pe care o utilizau, dar si discretia cu care tratau afacerile si marea lor influenta în societate.

În acelasi timp, preotii din Delos si din alte temple faceau operatiuni de banca cu numerar sau cu bunuri, clientela fiind formata din tarani si alti cetateni. Fenomenul împovararii cu datorii a populatiei a generat critici la adresa bancherilor, laici sau preoti. Aristotel, în ,,Politica”, contesta însusi principiul dobânzii. Puterea banului trebuie sa ramâna stabila, nu sa se multiplice odata cu trecerea timpului. Un teren sau o casa este logic sa aduca venituri, dar si o suma de bani .