Administrația publică centrală de specialitate - elemente de istorie și contemporaneitate

Capitolul I

1.1 Scurt istoric al administraţiei publice, în România

1.1.1 Apariţia statului român

Unul din aspectele cele mai deprimante ale scrisului istoric contemporan este felul în care politica manipulează trecutul.Vechii noştrii cronicari, reluând o idee veche de când istoriografia, arătau că istoria ar trebui cunoscută pentru a sluji drept exemplu şi călăuză viitorului.

Naşterea unei populaţii daco-romane reprezintă prima etapă în lungul proces de formare a poporului român; el nu s-a oprit însă la anul 275, continuând până la începutul secolului al VI-lea, adică atât timp cât imperiul, puternic la Dunăre şi Dobrogea,şi-a exercitat influenţa romanizatoare asupra teritoriului de la nordul fluviului, influenţă facilitată desigur şi de permanenta circulaţie de oameni şi de bunuri dintre cele două maluri.

Începând cu secolul al VI-lea intrăm în cea de a doua etapă a formării poporului român impactul civilizator al imperiului încetează, atât datorită întreruperii masei slave între el şi protoromâni, cât şi datorită transformărilor interne care-l vor transforma din imperiu roman în imperiu grecesc. Influenţele romanizatoare nu s-au putut exercita decât până la această dată, de acum înainte nu mai avem de-a face cu un proces de romanizare,ci unul de menţinere a ei şi de asimilare a populaţiilor slave aşezate în mijlocul protoromânilor.Deşi ultimii slavi vor fi asimilaţi, românizaţi abia în secolul al XII-lea, putem socoti că începând cu secolele IX-X se poate vorbi de un popor român definitiv constituit.În tot acest răstimp,teritoriul viitoarelor principate ale Moldovei şi Ţării Romăneşti fusese scena unor mari prefaceri economice şi sociale. Cercetările de teren arată o rapidă inmulţire a aşezărilor în secolele XII-XIII.Moldova,regiunea de câmpie din dreapta Siretului, era locuită de bârladnici,suficient de puternici pentru a ajuta Haliciul împotriva Kievului(1159), în timp ce sudul aparţinea brodnicilor şi bolohovenilor.În Muntenia cele mai multe aşezări se găsesc pe cursurile inferioare ale Buzăului, Argeşului precum şi pe linia Dunării iar Oltenia ele se grupează cu precădere pe valea Jiului.Cercetările de teren infirmă prin aceste descoperiri o veche şi frecvent invocată teorie care suţine retragerea populaţiei la munte şi părăsirea zonei de câmpie.Dimpotrivă, până la invazia tătară din anul 1241, zonele cele mai dens populate se află la câmpie, în lungul cursurilor de apă,zone puternic împădurite, care ofereau sufucientă protecţie în caz de primejdie.

1.1.2 Statul geto-dac

Actuala realitate juridică din ţara noastră constituie obiectul de studiu al unor multiple discipline juridice, corespunzătoare ramurilor dreptului.Pe lângă acestea mai există şi alte ştiinţe speciale ale dreptului care nu se încadrează într-o anumită ramură,aşa cum este Istoria Statului şi Dreptului românesc.Ea studiază instituţiile politico-juridice româneşti din punct de vedere istoric,în dinamica şi devenirea lor de la origini până în prezent,spre a explica de ce ele au configuraţia şi conţinutul de acum.

Rădăcinile daco-romane ale statului

Strămoşii poporului român-dacii şi romanii care au determinat etnogeneza sa,i-au trimis totodată şi anumite elemente fundamentale ale organizării politice şi ale instituţiilor juridice.

Geto-dacii fac parte din grupul etnic al tracilor care, potrivit mărturiei părintelui istoriei Herodot, era cel mai numeros, după cel al indienilor.În sânul etniei trace, geto-dacii constituie cea mai importantă ramură, căci au avut o cultură materială şi spirituală, precum şi o organizare politică pe care nici una din celelate ramuri nu le-au putut atinge.Prezenţa statornică a geto-dacilor pe teritoriul patriei noastre este menţionată de către izvoarle istorice încă din prima jumătate a mileniului I î.en.Este de reţinut faptul că strămoşii noştri erau numiţi geţi de către istoricii greci şi daci de către istoricii romani.Pe de altă parte, unele izvoare menţionează că dacii trăiau în arcul Carpaţilor,pe când geţii se aflau în zona extracarpatică.Dar, potrivit lui Strabo, geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă şi constituiau acelaşi popor.Iată raţiunea pentru care istoriografia modernă îi denumeşte pe strămoşii noştri geto-daci.

Organizarea statului geto-dac

Procesul trecerii de la societatea gentilică la organizarea politică s-a încheita în vremea regelui Burebista,prin unificarea triburilor în cadrul statului dac Saltul calitativ de la democraţia militară la stat a fost determinat de profunde transformări economice şi sociale.Astfel, săpăturile arheologice atestă progresele realizate în procesul producţiei odată cu cea de a doua vârstă a fierului, prin numărul mare al atelierelor ce prelucrau minereuri fieroase, prin creşterea accentuată a uneltelor de fier, prin dezvoltarea altor meşteşuguri. Creşterea producţiei a determinat o creştere corespunzătoare a schimburilor, atât pe plan intern, cât şi în exterior, în special, în relaţiile cu grecii şi romanii.Dezvoltarea economică de schimb a dus la transformările adânci şi în organizarea socială, determinând accentuarea diferenţei dintre bogaţi şi săraci.

Procesul formării statului dac a fost influenţat şi de conjuctura externă: pe de o parte, popoarele din imediata vecinătate, cu care dacii s-au aflat în conflict,au decăzut în urma luptelor îndelungate cu romanii; pe de altă parte, se profila tot mai ameninţător pericolul expansiunii romane1.Dacă în perioada anterioară relaţiile cu romanii au fost paşnice,caracterizându-se printr-o tendinţă de pătrundere economică, după secolul II î.e.n.,când Macedonia şi Grecia au fost supuse, geto-dacii au devenit conştienţi de pericolul pătrunderii militare a romanilor şi s-au unit în vederea înfruntării ce avea să vie.

Statul dac s-a format şi s-a consolidat sub lunga domnie a regelui Burebista,a cărui personalitate i-a impresionat în mod deosebit pe istoricii antichităţii,pe contemporanii şi pe urmaşii săi.