Administrația Publică Locală

INTRODUCERE

NOŢIUNEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Conceptul de administraţie, fie în accepţiunea sa publică, fie în cea privată, a dus la naşterea unor multiple întrebări la care răspunsurile sunt date în maniere diferite, în funcţie de autori, de perioada istorică în care acestea au fost formulate, de teoriile care stau la baza lor.

Complexitatea fenomenului administrativ reiese din faptul că în mod obişnuit vorbim de administraţie publică şi privată, de administratori şi funcţionari publici care îndeplinesc funcţii administrative, de persoane care sub comanda altora execută decizii şi de persoane care pun în aplicare deciziile celor aflaţi într-o poziţie ierarhică superioară.

Termenul de administraţie derivă de la latinescul "administrare" care înseamnă a servi şi este în legătură cu cuvântul "magister" care îl desemnează pe stăpân, căruia i se subordonează servitorul şi pe care acesta trebuie să-l slujească .

Noţiunea de administraţie este mai largă decât aceea pe care trebuie s-o definim şi anume, administraţia publică. Administraţia publică este un gen de administraţie distinctă de administraţia particulară Ambele genuri de administraţie au mai multe specii. De aceea trebuie să ne folosim de noţiunea generală care scoate în evidenţă trăsăturile comune tuturor genurilor de administraţie, oferindu-ne criteriile de deosebire între administraţia publică şi cea particulară şi posibilitatea de a sublinia particularităţile diferitelor specii ale celor două genuri de administraţie.

Pe scurt, a administra reprezintă o activitate executivă, pusă sub semnul comenzii sau al delegării de atribuţii. Atunci când această activitate îşi realizează obiectivele folosindu-se de puterea publică, prin derogare de la regulile dreptului comun, ea dobândeşte atributele administraţiei publice.

Pe planul dreptului administrativ, problema care se pune este aceea de a stabili care sunt serviciile publice şi care trebuie să fie modul de organizare a acestora.

În principiu, determinarea serviciilor publice care intră în componenţa statului este o problemă variabilă în timp şi spaţiu, apreciată în exclusivitate politic, de organele reprezentative ale statului, prin lege. Elementul esenţial în stabilirea sferei serviciilor publice îl constituie delimitarea sferei trebuinţelor individuale şi colective care pot fi satisfăcute de sfera privată a societăţii civile, de cea a trebuinţelor care au nevoie de o susţinere publică, prin intermediul administraţiei publice.

Pornind de la această delimitare se operează distincţia între administraţia publică şi cea privată, dimensiunile acestei distincţii rămânând la îndemâna Parlamentului, iar actul prin care face o astfel de distincţie este legea. în realizarea acestei sarcini, Parlamentul îşi poate rezerva exercitarea unor funcţii proprii administraţiei publice sau poate încredinţa atribuţii administrative puterii executive, după cum poate delimita sfera administraţiei publice de stat, de cea a administraţiei publice locale, stabilind şi relaţiile dintre acestea, precum şi prerogativele specifice ale fiecăreia. Din moment ce aceste distincţii sunt stabilite de lege este normal ca aceia care îndeplinesc servicii administrative să se supună legii, chiar dacă fac parte din administraţia publică de stat, din administraţia publică locală sau din administraţia publică privată, ori fac parte din categoria celor care intră în relaţii cu oricare din aceste forme ale administraţiei.

CAPITOLUL I

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ

1. Principii generale, istoric şi drept comparat

1.1. Principii contemporane de organizare a administraţiei locale

Doctrina administrativă din ultimii ani când se referă la modul de organizare a administraţiei teritoriale se opreşte la trei principii fundamentale: a) principiul centralizării, b) principiul desconcentrării şi c) principiul descentralizării.

În literatura franceză din ultimii ani se pune în discuţie principiul delocalizării regionalismului, stabilimentul lui public teritorial etc., fără, însă, a se intra în conflict cu teza clasică Se susţine, astfel, că delocalizarea nu reprezintă o încălcare a descentralizării, ea marchează o deplasare de activitate şi nu de putere, ea nu este "nici un partaj şi nici un transfer".

Prin aceste principii se încearcă a se rezolva cele două tendinţe care se manifestă în guvernarea şi administrarea unei ţări: tendinţa la unitate şi tendinţa la diversitate. Organizarea administrativă, spun specialiştii, nu exprimă niciodată numai centralizare sau descentralizare, există întotdeauna un dozaj între una şi alta. În fiecare ţară administraţia se prezintă într-un mod original.

Organizarea centralizată a administraţiei publice reprezintă un sistem administrativ în cadrul căruia exercitarea atribuţiilor de către autorităţile administrative este supusă, direct sau indirect, puterii ierarhice a autorităţii executive, care presupune un control prealabil asupra activităţii autorităţilor locale, un control posterior în cadrul căruia se poate recurge la suspendarea, anularea sau reformarea actelor autorităţilor subordonate, fie pe motive de ilegalitate, sau chiar la înlocuirea organelor locale, în exercitarea atribuţiilor acestora, de către organele ierarhice.