Afacerea Skoda

CAP. I Problema dotării armatei române

după primul război mondial. Contractul din martie 1930

Concepţia care a stat la baza politicii de apărare naţională în perioada interbelică a decurs din situaţia ei internă şi internaţională, în concordanţă cu politica externă prin care se urmărea menţinerea frontierelor României Mare recunoscute de tratatele de pace de la Paris din anii 1919 – 1920.

Raportat la situaţia din 1916, la încheierea primului război mondial, suprafaţa teritorială a României a crescut de la 137.903 km2 la 295.049 km, iar populaţia de la 7.771.000 locuitori la aproximativ 17.000.000 . Întinderea teritoriului şi factorul demografic, două componente de bază ale potenţialului militar fiind de aproximativ 2,5 ori superioare situaţiei antebelice, oferea posibilitatea României pentru organizarea şi dezvoltarea unui sistem naţional de apărare. Configuraţia teritorială, aproape rotundă a ţării era ideală pentru edificarea unui sistem defensiv, oferind incontestabile avantaje faţă de forma anterioară cu o întindere aproximativ egală, dar care în dispunere spaţială nu permitea organizarea unei apărări strategice.

În elaborarea şi punerea în aplicare a concepţiei privind dezvoltarea şi perfecţionarea sistemului militar naţional s-a pornit de la necesitatea apărării la scara întregului teritoriu naţional , a frontierelor în lungime de 1700 km. Pentru stabilirea “fronturilor” sistemului defensiv naţional, configuraţia teritoriului şi evoluţia factorilor externi au avut un rol dominant. Din acest punct de vedere s-au conturat trei fronturi : de Est, între Carpaţii Răsăriteni şi Nistru până la vărsarea acestuia în Marea Neagră; de Sud, între Carpaţii Meridionali, Dunăre şi litoralul Mării Negre; de Vest la Est de Carpaţii Apuseni şi în câmpia Banatului până la Dunăre.

După înfăptuirea Marii Uniri, apărarea statului naţional unitar devenise un imperativ stringent în condiţiile manifestării pe arena internaţională a unor puteri revizioniste şi revanşarde care ameninţau integritatea teritorială a României. Astfel, într-un memorandum din octombrie 1919, Miklos Horty afirma: inamicul numărul unu al Ungariei este România pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei şi pentru că este cea mai puternică dintre statele vecine. De aceea, principalul ţel al politicii externe ungare este rezolvarea problemelor cu România prin recurgerea la arme . O politică similară a adoptat si URSS care nu a recunoscut actul cu caracter plebiscitar de unire a Basarabiei cu România. Un alt stat vecin României, Bulgaria, în programul său de politică externă şi-a propus obţinerea celor două judeţe din sudul Dobrogei.

În aceste condiţii, România nu putea rămâne izolată în faţa pericolului extern; de aceea, convinsă fiind că ţările mici şi mijlocii pot aduce o contribuţie importantă, în opera de securitate şi de pace, diplomaţia română, a încheiat în această perioadă o serie de tratate. Astfel s-au semnat tratate cu Polonia (martie 1921, reînnoit în 1926 şi 1931), Cehoslovacia (aprilie 1921), Iugoslavia (iunie 1921) – constituindu-se Mica Înţelegere – cu Franţa (iunie 1926), Italia (septembrie 1926), Grecia (martie 1928). A aderat la pactul Briand – Kellogg (august 1928) care interzicea războiul ca mijloc de rezolvare al litigiilor între state; semnează de asemeni în 9 februarie 1934 actul de constituire al Înţelegerii Balcanice împreună cu Turcia, Grecia, Iugoslavia.

Procesul de reorganizare a sistemului militar naţional s-a împletit cu trecerea la efectivele de pace. Acest lucru s-a făcut în mod gradat, demobilizările făcându-se în ordinea contingentelor, astfel încât la 15 august 1920 se aflau sub drapel doar tinerii din contingentele 1917 - 1921 .