AGENTUL ECONOMIC (PRODUCATOR- CONSUMATOR) SUB RIGORILE ACQUISULUI COMUNITAR

CAPITOLUL I

Relaţia dintre producător- consumator şi piaţă

1.1. Piaţa- loc de confruntare a consumatorilor şi producătorilor

Piaţa, în condiţiile integrării României în Uniunea Europeană, cunoaşte o extindere de peste 400 de milioane de locuitori, avându- se în vedere libera circulaţie a mărfurilor serviciilor, ceea ce presupune eliminarea barierelor vamale.Libera circulaţie generează şi o accentuare a luptei de concurenţă între producători, pe de o parte, între consumatori pe de altă parte, în măsura în care anumite nevoi personale sau productive nu pot fi satisfăcute pe termen scurt sau mediu. Piaţa fiind un teren de confruntare a agenţilor economici, un teren de manifestare a agenţilor în lupta de a cuceri un segment tot mai mare al pieţei, atât producatorul si consumatorul, cei doi activi, in satisfacerea nevoilor pornesc de la ceea ce îi este sau îi va fi util. Dupa cum aprecia Peter Lynch „ Cei ce înţeleg comportamentul consumatorului obţin profituri mai mari pe pieţele de mărfuri decât angrosiştii profesionişti care se bizuie pe datele financiare. Dacă vă place magazinul veţi îndrăgi probabil stocurile”

Rigorile legislaţiei în U.E. trebuie să se regăsească şi în comportamentul agenţilor economici, fie ei producători- consumatori sau numai consumatori.

În satisfacerea nevoilor, în teoria şi practica economică, un rol important în stabilirea programului de activităţi îl are utilitatea produselor, ceea ce evidenţiază măsura în care pe piaţă sunt aduse bunuri şi servicii care pot satisface nevoile producătorilor şi consumatorilor. Atât producătorul, cât şi consumatorul în satisfacerea nevoilor pornesc de la ceea ce îi este sau îi va fi util.

Sensul general al utilităţii constă în proprietatea anumitor obiecte şi a unor acte umane de a îndeplini una sau alta din nevoile umane, de a servi la întreţinerea vieţii sau sporirea bunăstării.

În limbaj cotidian, a fi util înseamnă a nu fi vătămator, respectiv a fi de folos, a satisface o nevoie.

Unii autori consideră că unitatea dintre sensul general-moral şi cel economic al utilităţii poate fi exprimat mai bine de alţi termeni, precum: dezirabilitatea, ofelinitatea(ca raport între un lucru şi o dorinţă oarecare), valoarea de întrebuinţare (proprietăţile intrinseci fizice, chimice, estetice ale bunurilor care îl fac necesar şi util).

Pentru analizele microeconomice actuale cel mai indicat termen este cel de utilitate economică. Aceasta trebuie să fie abordată atât dinspre bun cât şi dinspre om, în calitatea lui de consumator.

Privită dinspre bun, utilitatea apare ca tehnică şi merceologică, aceasta constând din ansamblul proprietăţilor şi însuşirilor reale sau imaginare ale bunurilor, pe baza folosirii cărora se asigură satisfacerea anumitor trebuinţe umane, mai mult sau mai puţin intense.

Utilitate au nu numai bunurile, ci şi actele umane.Utilitatea economică exprimă gradul, măsura în care consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun satisface una sau alta dintre nevoile umane. Pentru ca unui bun să i se atribuie utilitate acesta trebuie să îndeplineasca concomitent mai multe condiţii:

- să existe o relaţie dinainte stabilită şi identificabilă între proprietăţile bunului şi una dintre nevoile umane;

- relaţiile necesare dintre bunuri şi nevoi trebuie să fie recunoscute şi înţelese de oameni. Numai aşa utilitatea dobândeşte sens economic. Aristotel spunea că nimic nu poate fi dorit fără să fie în prealabil cunoscut.

- capacitatea oamenilor de a folosi efectiv diferitele bunuri. Aceasta depinde de ştiinţa şi puterea economică de a folosi bunurile existente şi de a găsi noi utilităţi.

Utilitatea economică exprimă intensitatea dorinţei, a nevoii pe care la un moment dat o resimte un individ de a dobândi bunul respectiv în condiţiile existente şi de a-l consuma. Ea atestă importanţa pe care o persoană o acordă unui bun, aşteptând obţinerea unei anumite satisfacţii prin consumarea lui .

Utilitatea individuală, totală şi marginală

Utilitatea economică se prezintă sub mai multe forme:

În cazul bunurilor omogene care pot fi descompuse în părţi(diviziuni) identice (zahăr, pâine etc.), fiecare unitate are o anumita utilitate pentru consumator(după aprecierile şi estimările sale). Utilitatea fiecărei parţi sau diviziuni reprezintă utilitatea individuală. Suma utilităţilor individuale corespunzătoare parţilor consumate dintr-un bun constituie, utilitatea totală. Aceasta se concretizează în satisfacţia pe care o procură subiectului consumarea unui numar de unităţi dintr-un bun. Utilitatea totală se mareşte odată cu cantitatea consumată, dar cu fiecare unitate consumată utilitatea individuală este tot mai redusă, întrucât scade intensitatea nevoii şi implicit satisfacţia resimţită de consumator. Fenomenul are loc în baza legii saturaţiei sau saţietăţii potrivit căreia, pe măsura creşterii cantităţii consumate dintr-un bun oarecare, nevoia subiectului pentru acel bun scade în intensitate până se stinge.