Alocarea resurselor limitate - piața și statul

Introducere

Economia sectorului public este acea parte a economiei care studiazã sectorul public prin prisma corelaţiei economice fundamentale nevoi-resurse. Nevoia de sector public este o consecinţã a pieţei şi mecanismelor ei care nu genereazã în toate condiţiile rezultatele propuse, apãrând aşa-numitul eşec al pieţei. Resursele sectorului public abordate complex, în procesul atragerii, utilizãrii, administrãrii lor se concretizeazã în elemente materiale, financiare şi umane care pot fi folosite pentru satisfacerea unor nevoi generale ale societãţii.

Pentru a înţelege economia sectorului public, este necesar sã se depisteze coordonatele sale, care nu sunt altele decât problemele care modeleazã acţiunile sectorului public: problema economicã fundamentalã şi aspectele de micro şi macroeconomie ale sectorului public, de economie pozitivã şi normativã.

Prin urmare, economia sectorului public studiazã fenomenele şi procesele economice în care intervine sau este implicat sectorul public în strânsã legãturã cu factorii care determinã acţiunile guvernamentale în care statul apare atât ca agent economic cât şi în calitate de reglator al vieţii economice, în vederea administrãrii resurselor în mod eficient şi satisfacerii cât mai bune a nevoilor generale ale societãţii. (“Economia sectorului public”, Magdalena Platis, Editura Universitara, 2002)

Raportul nevoi-resurse

Necesitatea alocarii optime a resurselor. Problema centrala a economiei rezulta din doua simple constatari: resursele productive sunt rare si nevoile omului sunt continue si nelimitate.

În condiţiile considerãrii nevoilor ca fiind nelimitate, resursele devin insuficiente chiar dacã sunt atrase din alte surse decât cele proprii. Numai subiecţii iraţionali considerã cã pot regasi domenii în care raportul nevoi-resurse sã fie subunitar. Desigur la nivel individual, o nevoie anume sau chiar mai multe pot fi satisfãcute total atunci când se atinge pragul de saturaţie şi utilitatea marginalã este zero. Dar, chiar şi la nivel individual, pentru ca toate nevoile sã fie satisfãcute, dacã este vorba despre un individ tipic cu o infinitate de nevoi şi nu de unul atipic care considerã cã nu mai are nevoie de nimic, ar trebui sã existe o infinitate de resurse. Cum aceasta este o imposibilitate, raportul nevoi-resurse este supraunitar, oricare ar fi sectorul de activitate sau subiectul pe care îl vizeazã. (“Economia sectorului public”, Magdalena Platis, Editura Universitara, 2002)

Alocarea resurselor si piata

Economia urmãreşte administrarea cât mai bunã a resurselor economice în vederea satisfacerii cât mai multor nevoi. Utilizarea resurselor în activitatea economicã este supusã procesului decizional care se concretizeazã într-o alegere.

Decizia economicã izvorãşte din însãşi contradicţia nevoi-resurse, şi înseamnã alegerea unei variante de valorificare a resurselor consideratã a fi cea mai bunã potrivit obiectivelor propuse şi criteriilor folosite. Cum resursele au întotdeauna caracter limitat, utilizarea mai multor resurse pentru o activitate genereazã automat diminuarea volumului de resurse pentru alte direcţii. Totalitatea combinaţiilor posibile de producţii sau activitãţi ce se pot realiza cu un volum dat de resurse este pusã în evidenţã de frontiera posibilitãţilor de producţie. (“Economia sectorului public”, Magdalena Platis, Editura Universitara, 2002)

Alocarea resurselor si statul

Pana in prezent, economia societatii omenesti cunoaste doua mecanisme de alocare a resurselor limitate: aranjamentul institutional bazat pe piata concurentiala, care are in substanta lui pura proprietatea privata, libera initiativa si interesul economic manat din urma de profit; aranjamentul institutional al alocarii de catre stat a resurselor economice limitate. Aceste doua mecanisme pornesc de la cateva elemente comune date dar raspund institutional diferit la intrebarea “Cum sa repartizam resursele limitate pentru a trai mai bine?”. Primul element dat comun este faptul ca nevoile nelimitate sunt mai mari decat resursele limitate, de unde rezulta necesitatea minimizarii nevoii de resurse si maximizarii satisfactiilor oamenilor