Analiza Corelației dintre Productivitatea Muncii și Salariul Mediu

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII TEORETICE ŞI METODOLOGICE PRIVIND CORELAŢIA DINTRE PRODUCTIVITATEA MUNCII ŞI SALARIUL MEDIU

1.1 Conţinutul şi importanţa corelaţiei dintre productivitatea muncii şi salariul mediu

Demersul cel mai important – premisă a progresului economic – se bazează pe următoarea constatare: eficacitatea întreprinderii industriale în cursa sa pentru cele mai bune rate de productivitate este o acţiune care poate să aibă consecinţe economice şi sociale negative.

Întreprinderea poate fi definită ca o entitate economică şi socială în care se produc bunuri şi servicii destinate pieţei, în vederea satisfacerii nevoilor clienţilor şi realizării de profit. Ea este constituită dintr-un grup de persoane organizate potrivit anumitor cerinţe juridice, economice, tehnologice care concep şi desfăşoară procese de muncă, folosind un anumit capital.

Este cunoscut faptul că o perioadă îndelungată de timp întreprinderea a urmărit prioritar obţinerea profitului în urma comercializării produselor sale, deoarece răspundea unor cereri solvabile. Drept urmare, problemele relaţiilor umane din cadrul unităţilor economice erau considerate ca accesorii, ele fiind încredinţate unui şef de personal care se ocupa în acest sens de aspectele administrative, juridice şi disciplinare ale forţei de muncă.

În mod repetat însă, domeniile de activitate şi tipul preocupărilor compartimentelor de personal s-au extins, conturându-se tot mai mult finalitatea socială a întreprinderii, fapt ce a determinat şi schimbarea locului şi rolul lucrătorilor respectivi în cadrul unităţilor. În consecinţă, importanţa funcţiunii de personal a crescut, determinând modificări chiar în structura compartimentelor respective: serviciul sau biroul de personal a devenit direcţie a relaţiilor sociale sau resurselor umane, subordonate nemijlocit conducătorului unităţii.

Se poate afirma că toate problemele legate de procesul conducerii oricărei activităţi de natură economică, socială sau politică au ca element comun factorul uman. Fie că este vorba de un proces de concepţie sau de unul de execuţie, fie că se urmăreşte aplicarea unui proces tehnic sau a unuia non-tehnic, prezenţa omului se regăseşte în toate, fiind substanţial condiţionată de posibilităţile şi interesul acestuia.

Individul, prin cultura sa, sentimente, mentalitate, motivaţie, dorinţe şi în special prin conştiinţa de sine, se constituie într-o unitate biologică ce reprezintă întotdeauna marea necunoscută a unui sistem, putând împiedica sau dimpotrivă, putând potenţa o acţiune, un proces, o activitate.

Dar, totodată, prin natura sa de fiinţă socială, omul trăieşte şi activează în colectivitate simţindu-se mai ataşat de anumite grupuri, care la rândul lor interacţionează cu alte grupuri, depinzând de unele şi exercitându-şi influenţele asupra altora. Prin urmare, iniţierea şi desfăşurarea cu succes a activităţilor diferitelor organizaţii economice - şi nu numai- depind într-o măsură covârşitoare de gradul în care este înţeles, motivat şi coordonat factorul uman.

Procesul complex de tranziţie la economia de piaţă s-a confruntat cu mari dificultăţi, reclamând costuri sociale ridicate. Reforma a fost însoţită până in prezent de evoluţia unor fenomene negative in plan social: inflaţia, şomajul, reducerea puterii de cumpărare.

Unul din riscurile sociale care afectează în prezent foarte multe persoane este somajul.Ca urmare ,ocuparea forţei de muncă este o problemă majoră şi se realizează pe piaţa muncii reprezentând un factor de echilibru economic , social si politic.

Piaţa muncii reprezintă deci, locul unde se procedează într-un cadru organizat la vânzarea-cumpărarea forţei de muncă. Ea vizează în acelaşi timp organizarea, reglementarea, şi desfăşurarea relaţiilor de muncă, relaţiilor profesionale. Piaţa muncii reprezintă nu numai o piaţă centrală cheie, precum şi un tip special în sistemul de pieţe contemporane.

Astăzi , piaţa muncii are un conţinut nou ,cererea şi oferta ca principale structuri nu se mai coboară direct la indivizi , ci la nivel de grupuri mari sociale-unităţi economice şi colective cu personal specializat.

Analiza modului de utilizare a resurselor umane în lumea contemporană evidenţiază faptul că atât economiile ţărilor în curs de dezvoltare, foste socialiste, aflate în tranziţie spre economia de piaţă, cât şi economiile ţărilor dezvoltate se confruntă cu numeroase probleme.

De regulă, pentru ca o economie să fie rentabilă, ea trebuie să se bazeze şi să cuprindă numai firmele rentabile, competitive care să utilizeze factori materiali, umani, financiari în toate unităţile.

De fapt, este evident rolul major, decisiv, pe care îl au firmele, agenţii economici în activitatea oricărei economii naţionale. De aceea este necesară centrarea dezvoltării economiei pe asigurarea unei firme puternice care să lucreze într-un cadru juridic, economic, tehnic, social, cultural şi ştiinţific de o anumită factură.

În acest context, potenţialul şi calitatea rezultatelor unei economii naţionale depind în măsură decisivă de capacitatea de a determina crearea şi funcţionarea unui număr cât mai mare de întreprinderi care să furnizeze produse şi servicii de bună calitate la costuri şi preţuri reduse şi în cantităţi concordante cu cerinţele pieţei interne şi externe.

Pentru îndeplinirea obiectivelor sale, fiecare întreprindere are nevoie de resurse umane. Asigurarea întreprinderii cu resurse umane se realizează printr-un proces de recrutare şi integrare.