Analiza criteriilor de convergență nominală în România

Capitolul 1

Sustenabilitatea procesului de convergenţă

1.1. Cazul României

România, din motive de stabilitate economică, înainte de a adera la UEM, trebuie să îndeplinească nişte criterii de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht.

Condiţiile în cauză fac referire la stabilitatea preţurilor, stabilitatea ratelor dobânzii, sănătatea finaţelor publice prin nivelul deficitului bugetar şi al datoriei publice, precum şi stabilitatea ratelor de schimb ale monedei naţionale în raport cu moneda unică europeană. Aceste criterii sunt denumite generic criterii de convergenţă nominală, iar în plus, pentru o coeziune sporită a structurilor economice dintre stalele membre şi statele în curs de aderare şi pentru a se evita decalaje economice substanţiale, a fost stabilit un set adiţional de condiţii, cunoscute sub denumirea de criterii de convergenţă reală. Acestea implică nivelul PIB/locuitor calculat în funcţie de paritatea puterii de cumpărare, gradul de deschidere al economiei, ponderea comerţului bilateral dinspre/către UE din totalul comerţului exterior al ţării şi proporţiile celor trei sectoare principale (agricultură, industrie şi servicii) în economia naţională de ansamblu. În consecinţă, pentru a stabili perspectivele unei ţări de a adera la UEM, trebuie analizate rând pe rând, fiecare dintre aceste condiţii.

Trebuie să acceptăm adevărul că simpla concentrare a noastră pe respectarea standardelor Uniunii Europene nu garantează modernizarea economiei româneşti. Este nevoie de implicare directă, inclusiv prin proiecţii pe termen lung a culoarelor de pertinenţă a evoluţiilor, în domeniile esenţiale ale economiei. Portretul economiei româneşti de mâine nu este unul doar sugerat de tuşele economiei europene; el este un portret reprezentat de ceea ce suntem în măsură să trasăm prin forţele proprii, compatibil cu modelul şi adăugat ca model. Ceea ce va fi economia României integrate se regăseşte esenţial în ceea ce ne propunem să putem fi în contextul european. A lăsa ca lucrurile să se aranjeze doar prin forţa de atracţie a modelului, fără să aşezăm lucrurile în aşa fel încât viteza de apropiere de model să poată fi stăpânită cu resurse interne, înseamnă atât o abandonare în mentalitatea pasagerului clandestin, cât şi un eşec în privinţa prezervării identităţii.

Pentru a deveni cu adevărat ceea ce trebuie să fie integrarea noastră în construcţia europeană, este nevoie de internalizarea acestui proces ca singura alternativă de regăsire a României în modernitate.

La începutul tranziţiei. greşeli de strategie

Este din ce în ce mai clar că decalajul de dezvoltare al economiei româneşti faţă de celelalte ţări foste comuniste şi ţări dezvoltate din UE se datorează, în mare măsură, unor greşeli strategice. Fără pretenţia de exhaustivitate, vom enumera câteva dintre ele.

• Prima greşeală strategică – lipsa unei strategii de dezvoltare acceptată şi respectată într-un orizont de timp cerut de logica schimbării de sistem.

Era necesară etapa în care trebuia să ne stabilim un culoar pertinent pentru drumul pe care aveam să-l parcurgem în perioada de tranziţie. Nu am avut o strategie coerentă, cuprinzătoare privind schimbarea. Încă de la începutul tranziţiei spre un alt sistem economic, economia românească a suferit din lipsa unei strategii coerente de dezvoltare. În toată perioada scursă din ’89 până în prezent, „opţiunea” pentru modelul neoliberal, propus de teoreticienii terapiei de şoc, ne-a costat foarte mult.

Nu s-a ţinut cont de faptul că datele de plecare în tranziţie erau diferite de cele presupuse de modelul teoretic. În România erau aproape absenţi factorii raţionali ai schimbării în interiorul regimului comunist. Acest lucru explică de ce au apărut tensiuni violente şi confuze între două procese: ieşirea din comunism şi începuturile trecerii la capitalism care au expandat costurile sociale ale schimbării.

S-a optat pentru o economie de piaţă spontană, liberă, bazată pe virtuţile absolute ale pieţei.A fost aplicată reţeta comună pentru toate ţările foste comuniste – Consensul de la Washington – cu cei trei piloni ai săi: liberalizare, restructurare şi privatizare. S-a crezut că aplicarea acestei reţete va ajusta rapid şi cu costuri reduse economia românească. Evident că totul coincidea cu aşteptările emoţionale pentru ieşirea din economia de penurie (Kornai, 2000).

În realitate, traseul tranziţiei în România a fost plin de numeroase accidente, salturi riscante şi reculuri năucitoare (Dinu et al., 2005). Nu s-au cunoscut modelele teoretice alternative ale

schimbării. Chiar s-a refuzat de facto ideea dezbaterii soluţiilor alternative. România a excelat în acea fază a schimbării printr-un deficit excesiv de înţelegere publică a sensului tranziţiei. Am luat reţetele Fondului Monetar Internaţional şi le-am folosit ca foi de parcurs, neştiind – sau prefăcându-ne că nu ştim – că ele favorizează termenul scurt în dauna termenului lung, echilibrarea balanţei de plăţi în dauna altor echilibre macroeconomice, stabilitatea macroeconomică în dauna creşterii economice.

• A doua greşeală strategică – lipsa consecvenţei privind calea de urmat. Am pornit la drum cu modelul neoclasic liberal, de tip terapie şoc.

Am visat la modelul american. Această opţiune primară a creat un sistem de dependenţe, mai ales în privinţa sistemului de proprietate, incompatibile cu alte opţiuni. După câţiva ani, ne-am îndreptat către un alt model – modelul european.

Afară de obiectivele comune privind funcţionalizarea pieţei, cele două modele sunt diferite. Excluziunea socială din modelul american este înlocuită de incluziunea socială în modelul european. Structura proprietăţii în modelul european este compozită. Toţi actorii sociali, inclusiv statul, au o bază motivantă a iniţiativei în structura proprietăţii. Decizia este una mediată într-o guvernanţă multinivel, rezultatul testându-se prin politici publice coordonate într-o economie de piaţă cu finalitate explicit socială.

Balansul între opţiuni strategice de sistem a întreţinut senzaţia că am pierdut timp preţios. S-a pariat pe mâna modelului monetarist de conducere a economiei pentru a regla piaţa. Dar trebuia reglat ceva ce în fapt nu exista. În economie s-a instalat o tendinţă de schimbare fără efecte. Această stare de lucruri a permis presiuni de accentuare a decalajelor şi dezechilibrelor, conformarea la recesiune, neglijarea corelaţiilor şi blocarea în cercurile vicioase.