Analiza Strategiei de Țintire a Inflației

Introducere

Inflaţia e unul dintre fenomenele care preocupă din ce în ce mai mult populaţia, astfel încât mecanismele concrete prin care funcţionează economia sunt puţin adaptate pentru a răspunde acestei preocupări.

Trecerea la ţintirea directă a inflaţiei reprezintă o tehnică nouă, care măreşte răspunderea publică a băncii centrale, şi obligă la o mai strânsă conlucrare între factorii care influenţează evoluţia fenomenelor economice.

Scopul acestei lucrări este acela de a investiga existenţa unei relaţii liniare pe termen scurt între rata lunară a inflaţiei şi o serie de factori de influenţă ai acesteia, controlați de către Banca Naţională a României.

Lucrarea realizată este structurată pe 4 capitole reprezetative în cadrul căreia sunt prezentate aspetele teoretice cu privire la ţintirea directă a inflaţiei, o comparație a ratei inflaţiei în cele mai importante momente ale istoriei României: Primul şi al Doilea Război Mondial şi perioada comunismlui, cât şi legătură dintre criza financiară actuală şi ţintirea inflaţiei.

Cap.1. Stadiul Cunoaşterii în Materia Țintirii Directe a Inflaţiei

1.1 Definiţie, Caracteristici, Elemente, Avantaje și Dezavantaje ale Strategiei de Țintire Directă a Inflaţiei

După anii 1980, multe bănci centrale s-au orientat de la evoluţia agregatelor monetare spre ţintirea inflaţiei, situaţie în care au fost eliminate obiectivele intermediare de politică monetară. Astfel, în anii 1990, preocuparea crescândă pentru asigurarea stabilităţii preţurilor că premisa a unei creşteri economice pe termen lung s-a concretizat în adoptarea de către băncile centrale din numeroase ţări a unei strategii de politică monetară: ţintirea directă a inflaţiei (inflation targeting).

O abordare a acestei strategii e realizată de economistul Sherwin Murray, care consideră că “ţintirea directă a inflaţiei reprezintă strategia de politică monetară ce presupune stabilirea unei ţinte pentru nivelul ratei inflaţiei, pe o numită perioada de timp, țintă ce trebuie atinsă prin aplicarea măsurilor de politică monetară, astfel încât să se asigura stabilitatea preţurilor” .

Totodată, Svensson Lars defineşte ţintirea inflaţiei prin prisma caracteristicilor acesteia , astfel:

• Ţintirea inflaţiei reprezintă o ţintă numerică, fie că e vorba de un anumit procent ce trebuie asigurat cu să fără un interval de toleranţă, fie că e vorba de stabilirea unui interval în care inflaţia să fie inclusă. Stabilirea numerică a acestei ţinte inflaţioniste este strict legată de indicele de preţ care este luat în considerare, experienţă ţărilor care au trecut la ţintirea inflaţiei arătând că indicele cel mai frecvent utilizat este indicele preţurilor de consum (IPC).

• Procesul decizional la nivel de banca centrală se bazează pe o puternică independenţa a acesteia în ceea ce priveşte adoptarea instrumentelor de politică monetară care să conducă la realizarea ţintei inflaţioniste.

• Presupune un grad ridicat de transparenţă şi asumarea responsabilităţii pentru atingerea ţintei de inflaţie.

După cum menţionează şi Mishkin în binecunoscută lucrare a sa , ţintirea directă a inflaţiei prezinte atât avantaje cât şi dezavantaje. Dintre acestea, enumerăm: