Analiza Strategiei de Țintire Directă a Inflației în România

1. Ţintirea inflaţie: cadrul conceptual

Ţintirea inflaţie constituie cuantificarea unei ţinte în termenii ratei inflaţiei . Aceasta reprezintă o alternativă viabilă în urmărirea stabilităţii preţurilor de către banca centrală deoarece poate fi percepută şi înţeleasă cu uşurinţă de public.

Ţintirea directă a inflaţiei este legată de Noua Zeelandă care, pentru prima dată, a adoptat o astfel de strategie începând cu anul 1988 . Aceasta reprezintă o strategia de politică monetară ce presupune stabilirea unei ţinte pentru nivelul ratei inflaţiei, pe o anumită perioadă de timp, iar această ţintă, trebuie atinsă prin aplicarea măsurilor de politică monetară, astfel încât să se asigure stabilitatea preţurilor.

Strategia de politică monetară reprezintă un ansamblu de criterii şi proceduri ce stau la baza adoptării, implementării şi comunicării deciziilor băncii centrale care vizează atingerea oboiectivului fundamental al politicii monetare .

Pentru atingerea nivelului ţintă al inflaţie, banca centrală utilizează regulile drept „elemente de ghidare a conduitei politicii monetare”, însă nu este obligată să le aplice intr-o manieră mecanică, păstrându-şi astfel capacitatea de a reacţiona corespunzător la şocurile neprevăzute.

Banca Naţională a Romaniei, potrivit Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR are ca obiectiv fundamental asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor, iar ca principală atribuţie aceasta trebuie să elaborareze şi să aplice politica monetară.

Pentru atingerea obictivului final al politicii monetare, BNR a utilizat de-a lungulul timpului diferite strategii de politică monetară, cum ar fi: ţintirea agregatelor monetare, a cursului de schimb şi ţintirea directă a inflaţiei.

Ţintirea directă a inflaţie presupune cinci componente :

1. asigurarea stabilităţii preţurilor înţeleasă sub forma unor rate ale inflaţiei joase şi stabile ca obiectiv prioritar al politicii monetare;

2. cuantificarea acestui obiectiv presupune stabilirea unei rate a inflaţiei ce urmează a fi atinsă de-a lungul unui interval de timp;

3. independenţa băncii centrale în ceea ce priveşte utilizarea instrumentelor pentru atingerea ratei ţintite a inflaţiei;

4. aplicarea politicii monetare să se facă în condiţii de transparenţă;

5. banca centrală îşi asumă răspunderea pentru eşecurile în atingerea ţintelor inflaţioniste stabilite.

Această strategie reduce gradul de implicare în politica monetară, a instituţiilor implicate în crearea şi aplicare politicilor macroeconomice.

1.1 Adoptarea de către BNR a strategiei de ţintire directă a inflaţiei

În anul 2001 în cadrul Programului Economic de Preaderare a României la Uniunea Europeană, BNR îşi menţionază intenţia de a adopta strategia de ţintire directă a inflaţiei. Împlementarea acesteia se realizează abia în anul 2005. Vechea strategie, cea a ţintire a agregatelor monetare, este înlocuita cu cea de ţintire directă a inflaţiei din trei raţiuni principale :

-Relaţia dintre agregatele monetare şi inflaţie se slăbise în acea perioadă, de aceea trebuia impusă abandonarea utilizării masei monetare în sens larg (M2) ca obiectiv intermediar şi a bazei monetare (M0) ca instrument operaţional al politicii monetare.

-În contextul liberalizării contului de capital, ca urmare a acceptării României în Uniunea Europeană, nu era propice utilizarea cursului de schimb ca ancoră nominală a politicii monetare, riscurile asociate apărării unui curs fix fiind destul de ridicate.

-Situaţia economiei cerea necesitatea calibrării politicii monetare în funcţie de însăşi evoluţia ratei inflaţie şi nu de o ţintă intermediară.

Motivul principal pentru care, BNR a hotărât trecerea la noua strategie a fost dat de aderarea la Uniunea Europeană şi de necesitatea îndeplinirii criteriului de inflaţie menţionat în Tratatul de la Maastricht, ce presupune ca inflaţia să nu depăşeaşcă cu 1,5% media ratei inflaţiei înregistrată de cele mai performante trei ţări membre UE. Condiţie impusă la adoptarea monedei euro ca monedă unică.