Apariția și evoluția asigurărilor sociale pe plan interna

Capitolul 1. Apariția asigurărilor sociale pe plan internațional

1.1 Conceptul si apariția asigurărilor sociale

Politicile sociale nu sunt reprezentate doar de studii realizate asupra societății sau a problemelor acesteia cum ar fi sărăcia, inegalitatea, discriminarea, șomajul, marginalizarea, etc, ci presupune studierea unor mecanisme ce sunt capabile să genereze un remediu acestor probleme, iar prin aplicabilitatea lui să fie atinsă bunăstarea. Prin urmare, inclinația acestui studiu este de a crea structuri instituționale care să implementeze anumite programe ce au menirea de a furniza și susține bunăstarea.

Securitatea socială au reprezentat și reprezintă un aspect major în domeniul politicii sociale, prezentând o preocupare constantă în majoritatea statelor moderne. Luând naștere în primele decenii ale secolului XIX-lea în câteva țări, a devenit foarte rapid un factor esențial în viața a miliarde de persoane de pe întreg globul. Obiectivul principal al asigurărilor sociale este acela de “a asigura sprijin comunitar sau colectiv acelor persoane aflate într-o împrejurare din cauza căreia sunt lipsiți, temporar sau permanent, de resurse suficiente pentru subzistență sau îngrijire medicală de baza”.

Înainte ca revoluția industrială să se producă, protecția socială a fost realizată de către biserici prin asistență si acte de caritate. Un conflict între biserică și regalitate a determinat în Anglia în anul 1601 asumarea statului în rolul caritabil, prin intermediul legii sărăciei, ce reglementa asigurarea asistenței bolnavilor și a celor infirmi. Această prevedere presupunea realizarea unei impozitări pentru să se poată finanța activități de ajutorare și înființarea de pomicole pentru adăpostirea celor sărmani. Această lege a fost în esență atât generoasă cât și dură deoarece ea recunoștea datoria guvernului ce trebuia să asigure bunăstarea sărmanilor și dură prin faptul că societatea i-a privit pe aceștia ca fiind persoane extrem de nedorite , tratându-i în consecință.

Modalitatea tradițională prin care au fost susținuți săracii în mai multe societăți a fost caritatea. Aceste activități au fost susținute și încurajate de confesiunile religioase prin realizarea unor acțiuni ce prevedeau colectarea și distribuirea de bunuri și alimente persoanelor sărace.

1.2 Apariția asigurărilor sociale în Germania

În Germania, legea săracilor de la oraș datează din anul 1520, urmând ca în anul 1530 sa se extindă în toate comunitățile prin impunerea unor taxe populației pentru susținerea populației sărace.

Demararea primului program obligatoriu privind asigurările sociale la nivel național a fost realizată în Germania, Otto von Bismarck fiind cancelarul la acea vreme, au fost implementate următoarele : în anul 1883 Asigurări pentru sănătate în urma căreia atât angajatorii cât și angajații erau obligați sa contribuie la fonduri, în 1884 Compensații pentru muncitori funcționând din fondurile ce au fost create pe baza contribuțiilor angajaților , urmând ca în anul 1889 să fie introduse Pensii pentru vârsta înaintată și invaliditate, ce obliga muncitorii din domenii precum comerț, agricultură dar și din industrie să contribuie la un fond pentru a putea avea un venit în momentul în care nu vor mai putea lucra datorită vârstei înaintate. Scopul acestor politici bismarckiene au implicat introducerea sistemului de asigurări sociale ca urmare a nemulțumirii poporului muncitor din Germania ce se afla în permanență expuși si deschiși la sărăcie în urma pierderii locurilor de muncă, astfel sistemul implementat de sociale ce obliga atât angajatorii și asigurații să contribuie la alimentarea fondurilor asigura plata oamenilor in caz de boala, accidente, văduvie sau vârstă înaintată. La scurt timp, acest program a fost preluat și implementat în țări precum Austria și Ungaria. Pe teritoriul Uniunii Europene implementarea asigurărilor sociale a fost o adevărată provocare, deoarece au existat mereu dezbateri și contraziceri între susținătorii celor doua sisteme: sistemul voluntar ca asigurări de subzistență și sistemul public obligatoriu.

Principalele scheme generale privind asigurările sociale au fost implementate în Germania având trei precedente.

Prima fiind vechiul sistem privind colectarea taxelor, prin intermediul unei bresle, prin care fiecare membru ce aparținea unei activități specifice avea obligația de a contribuii la un fond la intervale regulate. La început acest fond avea ca scop plata spitalizării, cheltuieli cu înmormântarea, pentru hrană, pentru vârstnici și handicapați. Ulterior aceste taxe au devenit permanente și statutare.

Al doilea precedent a fost constituit prin Ordonanța din Prusia anului 1810 ce a impus ca stăpânii-meșteșugarii obligativitatea de a-și asigura lucrătorii ca în eventualitatea îmbolnăvirii acestora să beneficieze de îngrijiri medicale . Începând cu anul 1849, legea permitea solicitarea atât a angajatorilor cât și a angajaților pentru contribuirea la fondurile de ajutoare urmând ca în anul 1854 minerii să fie constrânși să fie asigurați din punct de vedere medical dar și împotriva accidentelor.

Al treilea aspect reprezintă obligativitatea legală prin care angajații să plătească daune pentru accidentele ce au fost cauzate în urma neglijenței.

Din anul 1888, Austria a implementat o parte din proiectul german, în 1893 sistemul a fost preluat și de către Italia urmând ca în anul 1901 să fie introdus și în Suedia și Olanda.