Aplicații ale Cererii și Ofertei Economia Bunăstării

Economia bunăstării are la bază distincţia între costurile private şi costurile sociale sau între productivitatea marginală privată şi productivitatea marginală socială. Diferenţa ţine de impactul pe care o activitate economică îl produce asupra mediului (în sens larg), respectiv efectul unui act de consum sau de producţie asupra unui agent din afara tranzacţiei, exterior pieţei respective. Efectul este numit externalitate (efect extern) şi poate fi pozitiv sau negativ, după cum produce utilitate sau dezutilitate.

Economia bunastarii reprezinta o ramura a stiintei economice care nu descrie modul în care functioneaza, ci încearca sa evalueze modul în care economia ar trebui sa functioneze. Doua aspecte importante ale acestei evaluari se impun a fi luate în discutie.

În primul rând, trebuie sa analizam daca economia este eficient organizata: ar putea resursele sa fie mai bine realocate? În al doilea rând, trebuie sa ne preocupe modul în care distributia resurselor între indivizi se realizeaza în mod corect. Aceste doua aspecte –eficienta alocarii si echitate – par sa fie interdependente, dar totusi distincte.

Majoritatea oamenilor tind sa fie de acord cu echitatea orizontala (tratament identic pentru persoane identice). În ceea ce priveste echitatea verticala, controversele sunt mult mai mari deoarece ea presupune tratament diferit pentru diferiti indivizi cu scopul de a atenua anumite diferente între ei. În ce masura diferentele interpersonale pot fi reduse aplicând tratamente diferite diferitilor indivizi, acest lucru ramâne de discutat.

Eficienta alocarii resurselor poate fi evaluata cu ajutorul criteriului (principiului) Pareto: o alocare de resurse între doi indivizi este considerata eficienta daca nu mai exista nici o alocare ulterioara care sa-l faca mai bine situat pe unul dintre ei fara sa-l faca mai rau situat pe celalalt. Acest principiu ne permite sa evaluam eficienta, însa nu ne permite sa tragem nici o concluzie despre echitate. Într-o economie pot exista mai multe variante eficiente de alocare a resurselor, însa principiul Pareto nu ne permite sa facem distinctie între ele din punctul de vedere al echitatii.

O alta problema care trebuie analizata este daca piata libera conduce întotdeauna la o alocare Pareto - eficienta a resurselor sau uneori este necesara interventia guvernamentala. În cazul în care concurenta perfecta domina structurile de piata într-o economie, atunci alocarea Pareto - eficienta va fi obtinuta fara nici o îndoiala, cu ajutorul mecanismelor preturilor.

Care este rolul guvernului în acest proces?

Piata ar trebui lasata sa functioneze liber pentru a conduce la o alocare eficienta a resurselor, iar guvernul ar trebui sa intervina doar daca o realocare (redistribuire) de resurse ar fi necesara. Uneori, echilibrul concurential general nu se realizeaza datorita existentei unei distorsiuni într-o ramura a economiei (prin distorsiune întelegem orice fenomen care face ca venitul marginal social sa fie diferit de costul marginal social).

Uneori distorsiunile pot fi înlaturate prin diverse metode de catre autoritatea guvernamentala (exemplu: impunerea unei taxe pe un anumit produs), dar exista si situatii în care distorsiunile nu pot fi eliminate. În acest caz, cea mai buna strategie a autoritatii guvernamentale este sa introduca distorsiuni si în sectoarele în care acestea nu exista tocmai pentru a atenua distorsiunile inevitabile deja existente (Teoria celui de-al doilea optim).

I. Consumatori, producători şi eficienţa pieţelor

Surplusul consumatorului

Un consumator care are nevoie de un bun, valorifică puternic primele unităţi şi mai puţin pe cele următoare. El cumpără de pe piaţă toate unităţile la acelaşi preţ dar e dispus să plătească un preţ mai ridicat pentru o parte dintre ele (mai puţin ultimele). Surplusul consumatorului reprezintă avantajul pe care consumatorul îl obţine din consumaţia sa la preţul fixat de piaţă. Existenţa surplusului consumatorului este legată de panta descrescătoare a curbei de cerere.

Definiţie

Se defineşte ca surplus al consumatorului diferenţa dintre suma de bani maximală pe care consumatorul este dispus să o plătească pentru a obţine o anumită cantitate dintr-un bun şi cheltuiala efectivă pe care osuportă ţinând seama de nivelul fixat al preţului unitar pe piaţă:

unde s-a notat cu pmax preţul unitar maximal pe care l-ar plăti consumatorul, p preţul unitar fixar de piaţă, x cantitatea achiziţionată.

Pentru un bun indivizibil surplusul consumatorului (partea haşurată) se prezintă ca în figura:

Pentru un bun divizibil surplusul consumatorului (partea haşurată) este ilustrat în figura:

Pentru o cantitate consumată OA, cheltuiala maximală acceptată de consumator este OACD. Cheltuiala reală suportată este OACP. Surplusul consumatorului este deci egal cu PCD.