Aspecte Teoretice și Practice Privind Organizarea și Derularea Procesului de Consolidare a Conturilor

INTRODUCERE

Prin grupul de societăţi se înțelege un ansamblu de societăţi cu personalitate juridică proprie pentru fiecare dintre ele, dar cu un centru unic de decizie, numit lider de grup, deşi grupul în sine nu are o personalitate juridică, formând doar o entitate economică.

Există mai multe sensuri pentru noţiunea de grup: - sensul restrâns – format din societatea mamă şi filialele sale, unde societatea mamă este lider de grup cu control, în general exclusiv asupra filialelor ( mai mult de 50%), sau cu influenţe semnificative în filiale;

- sensul extins – are forme mult mai diverse de asociere, în general există un lider de grup şi filiale sau asocieri în participaţie şi întreprinderi asociate, existând totuşi un pol de putere, un element decizional comun.

Aceste grupuri se pot clasifica după diferite caracteristici, cum ar fi :

- după dimensiunea grupului – mici

-mari – naţionale

-internaţionale,

-după localizare geografică- filiale care, în interiorul unei ţări, sunt dependente de un subholding,

-filiale ce se află în interiorul aceleiaşi zone geografice, dar care sunt dependente de societatea mamă,

- după natura activităţii- după activităţile pe care le desfăşoară societatea mamă pentru gestiunea grupului şi instrumentele de control utilizate

– grup – patrimonial

- financiar

- industrial

- strategic,

-după structura juridică: - structură – piramidală

- greblă

-după legăturile existente între societăţile grupului: legături -financiare-directe

- indirecte

-circulare

-radiale

-reciproce

-personale

-contractuale

Controlul deţinut de firma mamă în alte societăţi, poate fi de diferite feluri: -exclusiv- 50% din drepturile de vot (sau minim 40%)

-conjunctiv – când un număr limitat de acţionari îşi împart controlul şi există un acord contractual,

-influenţa notabilă – control între 20-50%, insuficient totuşi pentru a exercita un control exclusiv sau conjunctiv

Dezvoltarea economică puternică a ultimelor secole, precum şi dezvoltarea şi maturizarea relaţiilor de tip capitalist, au dus, în condiţiile funcţionării unei pieţe libere, la crearea unui cadru competiţional acerb, născându-se premisele apariţiei unor noi forme de control şi strategie, pentru acapararea segmentelor de piaţă vitale. Astfel, după ce primele grupuri se înfiinţează prin anii 1830, în SUA, iar reglementările contabile privind funcţionarea acestora le succed rapid, se naşte şi un anumit tip de piaţă specializată pentru controlul corporatist , unde se tranzacţionează dreptul de control asupra unor entităţi economice pe baza transferului de proprietate. Tehnica contabilă a conturilor consolidate, apare firesc în USA, fiind utilizată iniţial de United Steel în 1905, devenind general obligatorie, pentru societăţile listate, doar după începutul Marii Crize.

În mod normal şi firesc, pentru funcţionarea unei astfel de pieţe specializate, a trebuit creat şi cadrul juridic şi fiscal care să asigure o bună funcţionare, o anumită siguranţă şi predictibilitate a tranzacţiilor, dar mai ales o transparenţă care să permită un control eficient al organismelor de reglementare a pieţei.

În SUA, marea criză economică 1929/1933 forţează autoritatea de reglementare să formeze şi instituie, pe lângă un cadru juridic mai restrictiv şi organismul de reglementare al acestei pieţe – SEC (Securities and Exchange Commission –Comisia Valorilor Mobiliare), iar începând cu 1930/1934 se introduce obligativitatea societăţilor de grup cotate la bursă, de a-şi întocmi situaţii financiare consolidate. La scurt timp după această iniţiativă, în 1939, Marea Britanie introduce la rândul ei, pentru societățile cotate, această obligativitate. În schimb, Franţa introduce reglementările contabilităţii consolidate doar după 1968, iar pe lângă situaţiile consolidate, societățile listate la bursă sunt obligate să publice și o serie de informaţii suplimentare, care să arate metodele utilizate la consolidare şi evaluare folosite. În același tempo lent, abia după adoptarea şi armonizarea în cadrul reglementărilor contabile naţionale a Directivei a VII-a europene, deci după anul 1983, mare parte din alte ţări componente a UE ajung să își adapteze legislaţiile contabile la realitățile şi necesitățile economice moderne, în ceea ce priveşte contabilitatea consolidată, deşi Directiva a IV-a din 1978, făcuse deja primii paşi în această direcţie. În România primele norme de legiferare a contabilităţii consolidate s-au pus în practică în anul 2000, doar pentru cinci grupuri de firme, extinzându-se apoi tot mai mult, iar după aderarea ţării noastre la UE, armonizarea generală a legislaţiei la cerinţele europene, a dus la o tot mai mare convergenţă şi a acestui sector legislativ. Pentru armonizarea cu legislaţia europeană se emit OMFP 1752/2005 înlocuit de curând de OMFP 3055/2009.