Audit și Control Financiar Bancar

Note introductive

Pâna în anul 2000 în România nu exista nici o reglementare cu privire la auditul intern, aceasta activitate nefacând parte din cultura organizationala si nici din cerintele proprietarilor de entitati. Deseori se confunda conceptul de audit intern cu ceea ce se practica, adica un control intern, si acela obligatoriu numai pentru entitatile cu capital de stat sau majoritar de stat.

Odata cu trecerea la aplicarea Standardelor Internationale de Contabilitate si auditarea situatiilor financiare, prin aplicarea directivelor europene, în anul 2000, printr-un ordin al ministrului finantelor, s-au introdus reglementari minimale referitoare la auditul intern, foarte teoretice, constituind o deschidere necesara învatarii si acomodarii cu cerintele unei noi profesii, dar si mai complexe. Acel cadru a obisnuit auditorii care s-au încumetat sa practice auditul intern cu cerintele codului deontologic, dar si cu regulile de organizare si exercitare, cadrul de reglementare având neajunsurile începutului, inclusiv de operare cu termeni insuficient clarificati din punct de vedere metodologic si practic. Din anul 2003, în România auditul intern este reglementat si monitorizat de Camera Auditorilor Financiari, organism de utilitate publica fara scop lucrativ, iar responsabilii pentru organizarea activitatii de audit intern, coordonarea lucrarilor /angajamentelor si semnarea rapoartelor de audit intern trebuie sa aiba calitatea de auditor financiar.

Definiţii

Există o multitudine de definiţii date auditului, dar nu în accepţiunea sa generală, ci pe componente ale sale.

Astfel, Compania Naţională a Comisarilor de Conturi din Franţa dă definiţia auditului financiar: examinarea realizată de un profesionist competent şi independent de organizaţie, în vederea exprimării unei opinii motivate asupra regularităţii, sincerităţii şi imaginii fidele a conturilor anuale ale întreprinderii.

Institutul American al Contabililor Publici Autorizaţi (AICPA) prezintă auditul ca pe o examinare ordinară a situaţiilor financiare, efectuată de un contabil public autorizat, în vederea exprimării unei opinii cu privire la corectitudinea cu care aceste documente prezintă situaţia financiară, rezultatele operaţiunilor efectuate şi schimbările intervenite în situaţia financiară a organizaţiei, în conformitate cu principiile contabile general acceptate (Standardul de Audit nr. 1).

În România, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar (cu modificările ulterioare)1 prezintă auditul financiar ca “activitatea de examinare, în vederea exprimării de către auditorii financiari, a unei opinii asupra situaţiilor financiare, în conformitate cu standardele de audit, armonizate cu standardele internaţionale de audit şi adoptate de Camera Auditorilor Financiari din România”.

Există, aşadar, trei definiţii date auditului financiar din care răzbate un filon comun, şi anume că acesta reprezintă o activitate de examinare a situaţiilor financiare, de către o persoană competentă sau autorizată (francezii nu au dat măsura “competenţei”), pentru formularea unei opinii asupra corectitudinii cu care aceste documente prezintă situaţia financiară a organizaţiei, atât static, cât şi în dinamică. Şi pentru ca această opinie să fie “motivată”, se folosesc şi reperele în funcţie de care se fac aprecierile: “principiile contabile general acceptate” sau standardele de audit.

Din cele de mai sus se poate extrage ceea ce poate fi considerată o definiţie completă a auditului, aplicabilă şi domeniului bancar : activitatea, realizată de persoane autorizate, de examinare obiectivă a ansamblului activităţilor entităţii economice, care are ca rezultat formularea unei evaluări independente a managementului riscului, a controlului şi proceselor de conducere, şi a unor sugestii pentru îmbunătăţirea eficacităţii operaţiunilor, în scopul sprijinirii realizării obiectivelor entităţii economice.

Obiective şi modalităţi de acţiune ale auditului intern bancar

O.U.G. nr. 57/1999, cu modificările ulterioare, identifică următoarele obiective ale auditului intern:

a) verificarea conformităţii activităţilor din entitatea economică auditată cu politicile, programele şi managementul acestuia, în conformitate cu prevederile legale;

b) evaluarea gradului de adecvare şi aplicare a controalelor financiare şi nefinanciare dispuse şi efectuate de către conducerea unităţii în scopul creşterii eficienţei activităţii entităţii economice;

c) evaluarea gradului de adecvare a datelor/informaţiilor financiare şi nefinanciare destinate conducerii pentru cunoaşterea realităţii din entitatea economică;

d) protejarea elementelor patrimoniale bilanţiere şi extrabilanţiere şi identificarea metodelor de prevenire a fraudelor şi pierderilor de orice fel.

Prin urmare, se poate sintetiza că obiectivul auditului intern bancar este cel de a contribui la îndeplinirea obiectivelor băncilor (îmbunătăţirea activităţii reprezentând obiectivul primar şi general al unei bănci), iar obiectivele punctuale, pe domenii de activitate, sunt:

a) asigurarea concordanţei activităţii cu politicile, programele, normele şi prevederile legale;

b) creşterea eficacităţii activităţii de control;

c) îmbunătăţirea calităţii procesului decizional;

d) creşterea eficienţei activităţii băncii.

Pentru realizarea acestor obiective, auditul bancar intern acţionează pe următoarele căi:

1. evaluarea eficienţei şi gradului de adecvare a sistemului de control intern;

2. evaluarea modului de aplicare şi a eficacităţii procedurilor de administrare a riscurilor şi a

metodologiilor de evaluare a riscurilor semnificative;

3. analiza relevanţei şi integrităţii datelor furnizate de sistemele informaţionale de gestiune şi

financiare, inclusiv de sistemul informatic;

4. evaluarea acurateţei şi credibilităţii înregistrărilor contabile şi situaţiilor financiare;

5. evaluarea gradului de adecvare a nivelului fondurilor proprii ale instituţiilor de credit în funcţie

de riscurile la care acestea sunt expuse;

6. evaluarea modului în care se asigură protejarea elementelor patrimoniale bilanţiere şi

extrabilanţiere şi identificarea metodelor de prevenire a fraudelor şi pierderilor de orice fel;

7. testarea atât a operaţiunilor, cât şi a funcţionării procedurilor specifice de control;

8. evaluarea eficienţei operaţiunilor instituţiilor de credit;

9. evaluarea modului în care sunt respectate dispoziţiile cadrului legal, cerinţele codurilor de

conduită, precum şi evaluarea modului în care sunt implementate politicile şi procedurile instituţiei de credit;

10. testarea integrităţii, credibilităţii şi, după caz, a oportunităţii raportărilor, inclusiv a celor destinate utilizatorilor externi.