Auditul intern la instituțiile publice

Exprim întreaga mea recunoştinţă doamnei profesor universitar Lect. Dr. IONELA CORINA CHERSAN, coordonatorul acestei lucrări, care m-a îndrumat cu competenţă, răbdare şi pasiune în toate etapele elaborării ei. De asemenea, aduc mulţumiri întregului colectiv de profesori, pentru cunoştinţele transmise cu nemărginită pasiune şi răbdare.

Aduc cele mai sincere mulţumiri colegului meu M. Ioan, pentru sprijinul acordat, în culegerea datelor necesare acestei lucrări, de la D.A.D.R. Neamţ.

În sfărşit, dar în mod deosebit, mulţumesc familiei mele şi celor dragi, care m-au încurajat, m-au susţinut şi au crezut în mine.

Întro economie globală şi bazată pe cunoştinţe, în care informaţia reprezintă al doilea factor important după resursele umane, auditul şi controlul sistemelor informaţionale devine din ce în ce mai important, ca urmare a impactului competitive pe care îl are tehnologia informaţiei asupra mediului de afaceri. Mediul economic, tehnologia, se află în continuă schimbare. Ceea ce a fost valabil ”ieri”, poate fi depăşit ”mâine”. În consecinţă, menţinerea echilibrului necesită permanente acţiuni corective.

Nu puţini sunt cei care se întreabă care sunt implicaţiile globalizării economice şi mai ales cum va influenţa creşterea continuă a cerinţelor de informare, profesia de auditor. Cunoscând cerinţele din prezent pentru această profesie şi având ca model o dezvoltare economică normală ce se previzionează, care sunt limitele şi provocările acestei profesii pentru viitor??? Auditorul viitorului se va confrunta şi în multe cazuri deja se confruntă, cu competiţia agenţilor fiscali, consultanţilor de afaceri, contabililor necalificaţi, analiştilor financiari şi a diverşilor alţi consultanţi. De aceea auditorii trebuie să se axeze pe punctele lor tari tradiţionale, precum independenţa şi grija pentru interesul public, prin migrarea către activităţi cu o valoare adăugată înaltă, urmărind să-şi dezvolte cunoştinţele printr-o perfecţionare continuă. Orice profesie, şi cea de auditor, are drept caracteristică fundamentală acceptarea responsabilităţii acesteia faţă de public. Interesul public reprezintă binele comunităţii de indivizi şi instituţii pe care o deserveşte un auditor profesionist.

Auditorii au un rol important în societate. Investitorii, creditorii, angajatorii şi alte segmente ale comunităţii de afaceri, precum şi guvernul şi publicul în sens larg se bazează pe auditori în ceea ce priveşte menţinerea integrităţii şi eficienţei situaţiilor finaciare, securităţii sistemelor informaţionale, contabilizarea şi raportarea financiară corectă. De aceea, atitudinea şi comportamentul auditorilor în procesul de furnizare a unor astfel de servicii au impact deosebit asupra bunăstării economice a comunităţii şi ţării din care fac parte. Această poziţie avantajoasă poate fi menţinută doar în condiţiile în care auditorii fac cunoscut faptul că serviciile lor sunt realizate la cel mai înalt grad de performanţă şi în concordanţă cu cerinţele etice corespunzătoare unei astfel de performanţe.

Funcţia de auditor intern are o apariţie relativ recentă în viaţa unei întreprinderi sau instituţii. Apariţia auditorilor interni a fost generată de criza economică din anul 1929 din S.U.A., care în perioada crizei au căpătat cunoştinţe necesare, şi au fost folosiţi şi în continuare.

Deşi ei au lărgit puţin căte puţin domeniul de aplicare, funcţia de audit intern este încă la primii ei paşi, astfel că doar începând cu anii ’80 originalitatea şi particularităţile auditului intern se conturează cu adevărat.

Se poate spune, “Auditorul intern nu este cineva care face lucrurile, ci este cineva care priveşte cum sunt făcute aceste lucruri”.

Motivul pentru care am ales această temă, a fost curiozitatea, provocarea şi dorinţa de a învăţa ceva nou, şi am plecat de la ideea domnului profesor universitar doctor în economie Emil Horomnea.

“Adevărata avere se măsoară astăzi în cantitatea şi calitatea informaţiei deţinute la un moment dat. Întreaga evoluţie a societăţii omeneşti este grevată pe amplificarea continuă a capacităţii de informare. Mileniul în care am intrat este cel al civilizaţiei multimedia şi al informaţiei structurate sistemic”.

Ca formă organizatorică instituţionalizată prin apariţia în anul 1862 a Ministerului Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice, apoi a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor existente până după cel de-al doilea război mondial, continuând cu cele 19 reorganizări ale ministerului intervenite între anii 1948 şi 1989, până la actualele forme care urmăresc o armonizare cu modelul european, agricultura s-a aflat întrun continuu proces de evoluţie şi adaptare la cerinţele societăţii.

Instituţia agriculturii nemţene a trecut, de la înfiinţarea sa, prin numeroase schimbări organizatorice şi a purtat diverse denumiri. Apariţia Direcţiei agricole este legată de momentul reînfiinţării judeţelor, în anul 1968, prin reorganizarea administrativă a teritoriului României. Reforma a dus la desfiinţarea regiunilor şi raioanelor şi la reînfiinţarea judeţelor, aceasta aplicându-se şi structurilor Ministerului Agriculturii şi Silviculturii, prin crearea în teritoriu a unor noi forme de dirijare a agriculturii. Acestea erau direcţiile agricole judeţene, care se constituiau ca organisme locale de specialitate ale administraţiei de stat , prin care se asigura aplicarea în teritoriu a strategiilor de dezvoltare a agriculturii, fiind subordonate atât ministerului de resort cât şi administraţiei locale.

Ca formă organizatorică instituţionalizată prin apariţia în anul 1862 şi 1989, până la actualele forme care urmăresc o armonizare cu modelul european, agricultura s-a aflat întrun continuu proces de evoluţie şi adaptare la cerinţele societăţii. Acelaşi proces s-a înregistrat şi la organismele descentralizate, din teritoriu, ale ministerului agriculturii, de la camerele agricole existente înainte de război, la direcţiile agricole, astăzi direcţiile judeţene pentru agricultură şi dezvoltare rurală şi oficiile de consultanţă agricolă. Peste multe din amintirile legate de istoricul acestor instituţii s-a aşternut deja uitarea şi acelaşi lucru se va întâmpla şi în cazul Direcţiei agricole Neamţ.

La înfiinţare, Direcţia agricolă îşi desfăşoară activitatea cu personal propriu, repartizat pe zone. La şes funcţionau atunci cooperativele agricole de producţie, care proveneau din fostele gospodării agricole colective şi din întovărăşirile agricole, ca forme simple de asociere, organizate pe sate.

Suprafaţa agricolă era repartizată între întreprinderile agricole de stat, cooperativele agricole de producţie, loturile personale ale membrilor C.A.P., precum şi terenurile de folosinţă aparţinând gospodăriilor individuale din zonele de şes şi munte.

Agricultura de stat era reprezentată de un număr de patru întreprinderi agricole de stat (I.A.S.) Girov, Roman, Zăneşti şi Dumbrava–Tg-Neamţ. Unităţile cooperatiste erau deservite de trei staţiuni de mecanizare a agriculturii (S.M.A.)–Ştefan cel Mare, Roman, şi Tg-Neamţ.

Volumul mare de investiţii din acea perioadă, era destinat agriculturii pentru: mecanizare, chimizare, îmbunătăţiri funciare, crearea marilor sisteme de irigaţii de la Tupilaţi-Boteşti-Gherăieşti, Pildeşti-Cordun, Horia-Secuieni şi Zăneşti-Costişa.

La înfiinţare, Direcţia agricolă avea în subordine, pe lângă aparatul propriu, personalul de specialitate din cooperativele agricole de producţie, sectorul zoopastoral, abatorul de igienă, staţiunile de mecanizare a agriculturii şi centrele de protecţie a plantelor. Toate aceste forme de organizare aveau reprezentare în cele trei zone importante ale judeţului - Piatra-Neamţ, Roman şi Tg-Neamţ, iar la nivel de comună mai funcţionau şi circumscripţiile sanitar-veterinare. Perfecţionarea cadrelor din agricultură, elaborarea şi verificarea planurilor de producţie a unităţilor agricole, se efectuau la Şcoala de cadre agricole din Trifeşti-Roman.