Auditul Taxei pe Valoarea Adăugată

Cap.1 Auditul taxei pe valoarea adăugată

1.1 Noţiuni introductive legate de taxa pe valoarea adăugată

Alături de impozitarea directa orice ţară apelează şi la impozitarea indirecta care îmbracă forma impozitelor pe consum. Pentru a pune în evidenţă conţinutul şi necesitatea impozitării indirecte se impune compararea diferenţelor, atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi juridic-administrativ, între cele două mari sisteme de impozitare, directa respectiv indirecta. Din punct de vedere ştiinţific, prima deosebire consta in aceea că, dacă în cazul sistemului de impozitare directa obiectul impunerii îl reprezintă venitul/averea, în cazul sistemului de impozitare indirect obiectul impunerii îl constituie consumul venitului/averii. A doua diferenţă între cele două tipuri de sisteme de impozitare consta in modul in care impozitele afectează pe cineva sau ceva. Impozitele directe au o incidenţă directă, adică plătitorul impozitului este aceeaşi persoană cu suportatorul acestuia şi nu poate fi repercutat asupra altor persoane. În cazul impozitelor indirecte, incidenţa (sarcina fiscală) este indirectă, acest lucru fiind prevăzut prin lege.

Din punct de vedere juridic-administrativ intre cele doua sisteme de impozitare se distinge o diferenţă importanta care consta in faptul ca în cazul impozitării directe a venitului sau averii există aşa numitul rol nominativ (o pozitie, un fisier in memoria calculatorului); orice plătitor are o poziţie deschisă la fisc. Acesta situatie nu se regăseşte însă şi la impozitele indirecte unde nu se cunoaşte dinainte suportatorul impozitului.

Cele doua sisteme de impozitare prezinta o serie de avantaje si anume:

Impozitele directe:

 echitatea fiscală;

 asigură statului venituri relativ stabile.

Impozitele indirecte:

 mare randament deoarece nu se impune un profit, un venit, o avere;

 rapiditatea perceperii impozitului;

 costuri mai reduse decat in impozitarea directa.

Totusi, fiecare sistem de impozitare prezinta o serie de dezavantaje si anume:

Impozite directe:

 percepere lenta la mari intervale de timp;

 este vizibila si iritabila pentru contribuabil;

 prezinta un randament scazut.

Impozitele indirecte prezinta marele dezavantaj ca sunt inechitabile fiscal ca urmare a proportionalitatii cotei de impunere si a faptului ca nu tine cont de de situatia personala a platitorului. In aceasta situatie, spre exemplu TVA afectează mai pronunţat persoanele cu venituri mici şi pe cele care îşi afectează o mare parte a veniturilor lor pentru cheltuieli de consum (de multe ori independent de voinţa lor fiind vorba de cheltuieli de strictă necesitate).

În ţara noastră TVA a fost introdus în anul 1993, din urmatoarele considerente:

- necesitatea înlocuirii formulei de impozitare in cascada prezentata de impozitul pe circulaţia mărfurilor;

- creşterea resurselor bugetare;

- din raţiuni de compatibilizare cu sistemele fiscale din ţările europene.

Taxa pe valoarea adăugată a apărut relativ de curand în peisajul sistemelor fiscale din diferite state, avand o mare arie de răspandire pe glob. De la apariţia sa în Franţa in anul 1954, tot mai multe state au manifestat interes si au introdus acest impozit în sistemul fiscal propriu.

La baza apariţiei taxei pe valoarea adăugată stă impozitul pe circulaţia mărfurilor. Prin trecerea la taxa pe valoarea adăugata a fost posibilă evitarea impozitării în cascada a tranzactiilor comerciale. Prin impozitarea in cascada, specifica impozitului pe circulaţia mărfurilor, avea loc impunerea unei materii impozabile care conţinea impozitul pe circulaţia mărfurilor datorat anterior, ajungându-se astfel să se calculeze impozit la impozit.

Taxa pe valoarea adăugata a apărut, astfel cum am mentionat, în Franţa, în 1954, iar in sfera sa de aplicare fiind incluse tranzactiile comerciale privind serviciile şi comerţul cu ridicata. Ulterior, sfera sa de aplicare a fost extinsă şi asupra altor activităţi, în special asupra comerţului cu amănuntul, generalizarea taxei pe valoarea adăugată având loc tot în Franţa în luna ianuarie a anului 1968.

Concomitent cu Franţa şi alte state ale lumii au introdus taxa pe valoarea adăugată, iar in Uniunea Europeană organele de decizie au declarat acest impozit impozit general pentru state, mergând ulterior pe linia armonizării legislaţiei ţărilor comunitare. O cota prelevată din TVA- ul colectat de statele Uniunii Europene constitue un venit al bugetului Uniunii.

În 11 aprilie 1967 primele două Directive privind taxa pe valoarea adăugată au fost adoptate stabilind o generală, dar non-cumulativă taxă pe valoarea adăugată care să înlocuiască toate celelalte forme de taxă pe valoarea adăugată în Statele Membre. Mai mult, primele două Directive privind taxa pe valoarea adăugată prevedeau doar structura generală a sistemului TVA şi permiteau Statelor Membre să determine sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată şi structura ratelor de taxă pe valoarea adăugată. La 17 mai 1977 a-VI-a Directivă privind taxa pe valoarea adăugată a fost adoptată şi stabilea o arie de cuprindere a taxei pe valoarea adăugată uniformă. Aceasta garantează că, contribuţia taxei pe valoarea adăugată a fiecărui Stat Membru pentru resursele monetare ale Comunităţii Europene pot fi calculabile. Oricum prin aceasta directiva se permite Statelor Membre multe excepţii şi derogări legislative de la aria de aplicare a taxei pe valoarea adăugată. Mai mult, nu impune ratele de taxă pe valoarea adăugată care să fie aplicate în Statele Membre şi ca rezultat acestea diferă chiar şi în ziua de azi. În mod curent, este admisa o rată standard minima de 15% şi de maxim 25% (bazat pe un angajament politic). In ceea ce priveste ratele redusei Statele Membre pot aplica una sau două rate reduse de taxă limita minima fiind de 5%. Există un număr de derogări temporare, ex. rata zero în Marea Britanie şi Irlanda. Aria de aplicabilitate a taxei pe valoarea adăugată poate diferi dintr-un Stat Membru în altul.