Autofinanțare

I.Finanţarea întreprinderii

Finanţarea prezintă importanţa crucială pentru supravieţuirea şi dezvoltarea unei întreprinderi.

În primul rând, întreprinderea trebuie să dispună de lichiditaţi pentru a face faţa angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadenţă în viitorul apropiat, asigurându-şi astfel echilibrul financiar pe termen scurt.

În al doilea rând, se pune, din partea întreprinderilor, problema lansării în investiţii de orice natură care să facă să se dezvolte posibilitaţile întreprinderii. În acest caz este vorba de finanţarea dezvoltării pe termen mediu şi lung care condiţioneaza creşterea rezultatelor în viitor şi menţinerea echilibrului financiar. Deci nevoile de fonduri ale întreprinderilor sunt variate; de la trebuinţe de lungă durată, cum este cazul activelor imobilizate materiale, până la trebuinţe de scurtă durată, al căror nivel variază frecvent în cursul anului în funcţie de factori interni sau externi, cum este cazul activelor circulante.

Finanţarea pe termen lung a întreprinderilor presupune nevoi de fonduri, cu caracter permanent sau pentru perioade mari de timp, operaţiune care se poate realiza în diverse forme, în funcţie de condiţiile concrete ale întreprinderii şi ale pieţei financiare. Căile de finanţare pe termen lung sunt în strânsă legătură cu căile de investire, formând împreună cu acestea politicã financiară a întreprinderii, respectiv gestiunea pe termen lung.

Gestiunea financiara si de credit care funcţioneaza în orice economie modernã este formatã din mai multe subsisteme: finanţele întreprinderilor, bugetul statului, asigurãrile sociale, relaţiile de credit, etc. Fiecare subsitem reflectã anumite fonduri cu diferite destinaţii.

Finanţele întreprinderilor reprezintă veriga primară a sistemului financiar şi de credit pentru ca majoritatea fondurilor formate la nivelul economiei naţionale îşi au izvorul în veniturile create în aceste subsisteme de bază. Fenomenul financiar se naşte din relaţiile pe care întreprinderea le are cu agenţii economici şi financiari, cu statul, etc.

Întreprinderea e o combinaţie de factori materiali (capital tehnic) şi factori umani; un agent economic care e un centru de decizie format din 4 universuri independente :

-universul economic, universul financiar, universul statal, universul social.

Totalitatea raporturilor ce apar în cadrul activitaţii economice, financiare şi sociale la nivelul întreprinderii reprezintă esenţa finanţelor întreprinderii. În plan suprastructural finanţele întreprinderii se prezintă ca o ramură a ştiinţei financiare. Izvoarele acestor surse financiare în vederea satisfacerii nevoilor întreprinderii sunt nelimitate. Fondurile create într-o întreprindere reflectă necesitatea acoperirii principalelor necesaruri de funcţii : fondul de investiţii, fondul de rulment, fondul de rezervă, etc.

Principalele metode de colectare a fondurilor sunt : aportul asociaţilor, autofinanţare, creditare, finanţare de la buget. Sursele şi metodele de constituire a acestor fonduri diferã în funcţie de formele juridice ale societăţilor comerciale şi de structura proprietăţii. Astfel vom întâlni particularitaţi la finanţele regiilor autonome, companii naţionale, societãţi comerciale cu capital mixt, de stat sau privat, respectiv cu capital român şi străin, precum şi societãţi cooperatiste.

Finanţele întreprinderii trebuie să contribuie la consolidarea economiei de piaţã, a dezvoltării proprietãţii private, la o mai bună gestionare a patrimoniului, asigurarea unui circuit eficient al capitalurilor, la armonizarea tuturor intereselor, la promovarea progresului tehnic şi la cresterea calitaţii produselor în vederea unei participări eficiente la circuitul mondial al bunurilor şi valorilor.

Funcţia financiară rezultă din convergenţa unor factori de ordin teoretic şi practic. Dezvoltarea tehnicilor manageriale şi a teoriei financiare a permis depãşirea cadrului contabil şi juridic tradiţional. În prezent funcţia financiară dispune de o doctrină coerentă, iar politica financiarã se sprijină pe concepte specifice. Dezvoltarea firmelor a impus mobilizarea unor capitaluri foarte mari, iar diminuarea lichiditãţii ridică probleme legate de asigurarea necesarului de lichiditaţi şi de gestiune optimă a trezoreriei. Rolul trezoreriei iese tot mai mult în evidenţa în perioadele de slăbire a pieţei financiare, de reducere a autofinanţarii, de limitare a creditelor, etc. Analiza contabilã traditionalã este completatã pe baza tablourilor de finanţare, document operativ de informare, ce a devenit obligatoriu în ţãrile avansate.

Funcţia financiară este integrată în cea de conducere generală, cele mai multe informaţii fiind furnizate de sistemul informaţional contabil. Finanţele firmei rămân strâns legate de cadrul juridic în care se înscriu relaţiile cu mediul exterior. Funcţia financiarã are un rol operaţional, un rol funcţional şi unul politic.

Decizia finaciară este o hotarâre, un proces raţional de alegere a unei linii de acţiune care se ia pe baza de analiză şi informaţii multiple privind activitatea cu efecte directe asupra capitalului.

Decizia finaciară implică alegerea unei variante sau soluţii din mai multe posibile.