Beneficii și costuri de pre și post aderare a României la UE

Capitolul I

Contextul general al extinderii Uniunii Europene

Colapsul regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est şi opţiunea fermă a acestor state de adopta modelul economiei libere a reprezentat un eveniment fără precedent în istoria mondială. Începând cu 1990, majoritatea ţărilor din centrul şi estul Europei, inclusiv România, au văzut în Uniunea Europeană un punct de sprijin, iar în procesul de integrare europeană, o şansă pentru relansarea lor în plan economic.

Dobândirea statutului de membru al UE, într-un orizont de timp cât mai apropiat, constituie o prioritate absolută a politicii româneşti. În ultimii 14 ani, aproape fără excepţie, programele de guvernare s-au definit în funcţie de imperativul aderării la Uniunea Europeană, bazat pe îndeplinirea criteriilor de aderarea de la Copenhaga, în timp ce deciziile adoptate de autorităţile naţionale au influenţat semnificativ „traseul”, momentul şi condiţiile aderării României. Pană în 2000, România s-a confruntat cu situaţia de a lua decizii de importanţă majoră pentru viitorul său: în funcţie de rezultatel concrete ale negocierilor din perioada de pre-aderare, demarate la 1 ianuarie 2000, "traseele" potenţiale care vor fi parcurse în cursa pentru eficienţă, competitivitate, dezvoltare şi stabilitate sunt distincte, iar evoluţia social-economică de facto a fost diferită, diferă şi va diferi în funcţie de traseul urmat. Un fapt trebuie remarcat dincolo de incertitudinea prospectivă inerentă: demararea negocierilor de aderare a accentuat voinţa politică în favoarea integrării României şi a întărit conştinţa românilor de a fi cetăţeni "cu drepturi depline" ai Europei.

Debutul anilor '90, în Europa, a fost unul mai puţin obişnuit. Evenimentele petrecute în această perioadă au schimbat istoria. Ideea unei noi extinderi, către estul şi centrul Europei nu a fost respinsă, ci dimpotrivă, a fost privită cu interes ca o şansă de a realiza "o Europă Integrată de la Atlantic la Urali", cum se exprima cu ani în urmă preşedintele francez de Gaulle. Ideea extinderii a fost prezentă mai ales la nivelul declaraţiilor şi al discuţiilor politice; deşi, la nivel declarativ poziţiile oficialilor europeni erau favorabile, de principiu, ideii unei noi extinderi, poziţiile ţărilor membre nu au fost identice, ci adesea contradictorii, mai ales cu privire la condiţiile concrete şi momentul în care se va produce aderarea. A existat totuşi un consens, acela că lărgirea către Est va fi posibilă, dar într-un orizont de timp mai îndepărtat, nedefinit, după îndeplinirea de către ţările candidate a unor criterii bine definite asupra cărora UE avea se pronunţe abia în 1993, la Consiliul European de la Copenhaga. Ceea ce s-a înţeles în anii care au urmat a fost necesitatea de a revizui sistematic setul de criterii de integrare, fapt care a condus la o alunecare treptată a dezbaterilor şi negocierilor din sfera monitorizării cantitative în cea a evaluării calitative.

Uniunea Europeană, a fost ea însăşi, pe parcursul anilor '90 protagonista unor transformări semnificative. La începutul anilor '90, optimismul reţinut şi în unele cazuri reticenţa membrilor UE de a şi de a se pronunţa imediat asupra acceptării României şi a altor ţări din Europa de Est ca membri cu drepturi depline pare a fi pe deplin justificat în planul realităţilor obiective. Pe de o parte, Uniunea Europeană se găsea la finalul perioadei de tranziţie al celui de-al doilea si al treilea val de lărgire. Protagoniştii acestor extinderi, spre Sud, au fost Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1985-1986), ţări cu nivel de dezvoltare inferior nivelului mediu comunitar şi a căror integrare în structurile grupării s-a dovedit costisitoare. De asemenea, reunificarea Germaniei, produsă la începutul anilor 90, a necesitat eforturi, în plan financiar, nu numai din partea statului german dar şi din partea grupării europene. După acest experiment "costisitor", reţinerea manifestată de ţările din Uniune de a accepta ţări lipsite de experienţa unei economii de piaţă autentice (ca România şi alte ţări din blocul estic), cu nivele de dezvoltare economică scăzute, în majoritatea cazurilor inferioare chiar şi nivelului de dezvoltare al celor mai noi membri ai grupării, pare a fi justificată.

Totodată conjunctura economică nefavorabilă pentru ţările membre UE din prima jumătate a deceniului este un alt element care a generat o anumită reţinere a acestora faţă de o nouă extindere. Nu trebuie să se înţeleagă că ideea lărgirii a fost respinsă, ci doar că realizarea acesteia a fost amânată pentru o perioadă de timp, când vor fi fost întrunite toate condiţiile necesare de către statele candidate şi Uniunea Europeană va fi fost dispusă şi capabilă să facă faţă unor noi eforturi financiare pentru a susţine o nouă extindere. Că Uniunea Europeană era adepta ideii de lărgire, dar a unei extinderi prin acceptarea unor membri cu nivel de dezvoltare şi potenţial economic ridicat, poate fi dovedit prin faptul că la acel moment erau în plină desfăşurare tratativele pentru realizarea celui de-al treilea val de lărgire, spre Nord, finalizate, în 1995, prin aderarea Suediei, Finlandei şi Austriei.

Pe de altă parte, această reţinere la ideea lărgirii spre Est trebuie înţeleasă şi prin prisma priorităţilor şi a provocărilor cu care se confruntă Uniunea Europeană. La începutul anilor '90, atenţia autorităţilor şi statelor membre UE era concentrată asupra altor aspecte ale integrării europene. Gruparea se afla într-o fază avansată de realizare a Pieţei Unice Interne fiind preocupată de rezolvarea tuturor problemelor derivate din acest nou stadiu integraţionist. Totodată, pe măsura desăvârşirii pieţei unice interne şi, în acelaşi timp, în concordanţă cu ideile ambiţioase promovate prin tratatul de la Roma şi prin Actul Unic European, Uniunea Europeană îşi redefineşte priorităţile. Concretizarea acestor redefiniri se regăseşte în Tratatul de la Maastricht din 19921. Acţiunile UE se canalizează spre adâncirea integrării, şi acest fapt este evident pe tot parcursul anilor '90. În tot acest deceniu, eforturile statelor membre au fost direcţionate spre crearea condiţiilor pentru aplicarea unor politici sectoriale unice, accentuarea interdependenţelor şi îndeplinirea criteriilor de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht ca premise esenţiale pentru realizarea obiectivului extrem de ambiţios al grupării, cel al realizării Uniunii Economice şi Monetare. Costurile pe termen scurt asociate tuturor acestor proiecte de creştere a coeziunii europene erau deja estimate drept mari, consecinţa fiind mărirea ponderii asignate criteriului costuri-beneficii în cadrul evaluărilor deciziilor politice care aveau să urmeze.

Lărgirea spre Est a fost şi continuă să rămână un subiect extrem de dezbătut în mediile din Uniunea Europeană. Nici un alt val de lărgire anterior nu s-a bucurat de o asemenea atenţie. Fenomenul este explicabil. Condiţiile şi premisele lărgirii spre Est sunt total diferite decât cele în care s-a discutat şi s-a realizat oricare din extinderile anterioare.

În primul rând, extinderea spre est presupunea aderarea, într-un interval redus de timp, a unui număr foarte mare de state: 11 ţări din Europa Centrală şi de Est (printre care şi România), la care se adaugă Cipru şi Turcia a căror situaţie este una particulară faţă de cea a celor unsprezece. Acest fapt a implicat, din partea UE, eforturi deosebite care însumează: procesul de monitorizare a performanţelor ţărilor candidate pe linia îndeplinirii criteriilor de la Copenhaga, începerea simultană a negocierilor de aderare cu cele 11 ţări (proces extrdm de dificil datorită dinamicii diferite şi problematicii specifice a fiecăreia dintre ţările candidate), eforturi financiare suplimentare pentru susţinerea procesului de tranziţie şi a programelor de preaderare a candidaţilor.