Bilanțul contabil - bază informațională a analizei patrimoniului și a rezultatului activității firmei

Capitolul 1

Noţiuni introductive

1.1. Definirea conceptului de bilanţ contabil

Bilanţul contabil reprezintă un procedeu al metodei contabile prin care se realizează dubla reprezentare a situaţiei patrimoniale a unităţii economice, precum şi a rezultatelor obţinute.

Bilanţul este o situaţie a poziţiei financiare ce prezintă activele, datoriile şi capitalurile proprii (activul net) la un moment dat. Bilanţul este uneori descris ca fiind o declaraţie „de capital”, deoarece reflectă soldurile conturilor companiei la un anumit moment, în timp, spre deosebire de celelalte situaţii financiare care sunt descrise ca fiind declaraţii de „fluxuri”, care reflectă rezultatele rezumate ale tranzacţiilor de-a lungul unei perioade Astfel, bilanţul contabil evidenţiază sub aspect valoric echilibrul existent la un moment dat între bunurile economice, sursele lor de finanţare, precum şi rezultatele obţinute ca urmare a investirii şi utilizării capitalului. Termenul prin care bilanţul contabil realizează modelarea patrimoniului sunt cei de A şi P.

Analizat prin prisma modelării, bilanţul contabil este simultan un model structural şi global prin intermediul căruia se asigură reprezentarea patrimoniului pornind de la părţile sale componente către caracteristicile de ansamblu. Ca umare, A evidenţiază bunurile economice grupate după destinaţia şi lichiditatea lor iar P evidenţiază sursele de finanţare ale actelor.

Modelul de principiu este cel al unui tablou cu două serii de egalităţi de calcule care descriu relaţiile globale şi structurale dintre activ şi pasiv.

1.2. Repere istorice privind bilanţul contabil

De mai mult de jumătate de mileniu, contabilitatea operează sub spectrul principiului partidei duble. Cu toate acestea, abia în secolul al XIX-lea, graţie marilor întreprinderi industriale şi comerciale, începe să se analizeze şi să se măsoare periodic patrimoniul, cu ajutorul bilanţului şi rezultatul cu ajutorul contului de profit şi pierdere. O astfel de practică, remarcă Bernard Colasse , îşi găseşte explicaţia prin câteva fenomene: numărul societăţilor pe acţiuni se multiplică; se separă conducerea întreprinderii de proprietari, managerii fiind obligaţi să informeze periodic asupra modului în care au gestionat patrimoniul şi activitatea; contabilul apare ca mediator între proprietari şi manageri, rămânând totuşi subordonatul acestora din urmă etc

Până în secolul al XIX-lea, exista adesea tendinţa de a confunda, în procesul contabil, bunurile întreprinderii cu cele ale proprietarilor săi. Începând cu acest secol, se poate vorbi de acţiunea principiului entităţii în contabilitate.

Într-o formulă generală, care nu poate să fie decât una simplificatoare, bilanţul a fost şi este considerat un document de sinteză ce permite să se cunoască, la un moment dat, patrimoniul unui comerciant, persoană fizică sau juridică. O astfel de formulă consacră patrimoniul ca fiind ansamblul drepturilor şi obligaţiilor respectivului comerciant.

De asemenea, bilanţul a fost şi mai este încă, recunoscut ca un instrument static. Abordării statice a bilanţului i s-a opus, odată cu apariţia operei profesorului german Eugen Schmalenbach, o abordare diametral opusă, cea dinamică.

Viziunii tradiţionale despre bilanţ, asimilat unui inventar patrimonial condensat, Schmalenbach i-a opus concepţia sa referitoare la un bilanţ ca reprezentare a „forţelor întreprinderii”. El a constatat că este mult mai important pentru managerii întreprinderii să măsoare sănătatea acesteia decât să cunoască valoarea intrinsecă a elementelor care compun cele două părţi ale bilanţului, activul şi pasivul.