Bugetul Uniunii Europene

1. Bugetul Uniunii Europene dintr-o privire

a) Utilizarea banilor dvs. în scopuri bune, convenite

Banii contribuabililor sunt folosiţi de către Uniune pentru finanţarea activităţilor pe care toate statele membre şi parlamentele le-au convenit în tratate. O sumă mică – aproximativ 1% din bogăţia naţională a Uniunii, echivalentă cu aproximativ 235 de euro pe cap de locuitor – ajunge la bugetul anual al UE şi este apoi cheltuită în principal pentru cetăţenii şi comunităţile Uniunii.

Un număr mare de activităţi sunt finanţate în statele membre, de exemplu în agricultură, pescuit, infrastructură (construcţia de drumuri, poduri şi căi ferate), educaţie şi formare, cultură, ocuparea forţei de muncă şi politică socială, politică de mediu, sănătate şi protecţia consumatorului, cercetare, pentru a menţiona numai câteva domenii. De asemenea, sunt în curs de derulare iniţiative pentru a oferi cetăţenilor UE un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie fără frontiere interne. O parte din bugetul UE se cheltuieşte pentru finanţarea dezvoltării economice în lume şi pentru ajutorul umanitar oferit ţărilor din afara UE, care sunt afectate de dezastre naturale şi de alte situaţii de criză.

b) Bugetul UE este hotărât în mod democratic

Planurile pentru cheltuielile anuale sunt negociate între Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri pe baza unei propuneri a Comisiei.

Bugetul acoperă cheltuielile tuturor instituţiilor Uniunii. Fixează venitul şi cheltuielile pentru anul respectiv, enumeră toate activităţile care urmează a fi finanţate şi stabileşte sumele totale de bani, precum şi personalul disponibil pentru fiecare. De asemenea, citează actele de autorizare pentru fiecare acţiune. Înainte de a putea fi puse în aplicare, aproape toate activităţile necesită şi un act legislativ comunitar – un act de autorizare sau o bază juridică – propus de către Comisie şi aprobat de autoritatea legislativă – Parlamentul European împreună cu Consiliul de Miniştri, în multe cazuri.

c) Cheltuielile din bugetul UE şi încasările la acesta sunt limitate prin acord

Cheltuielile UE sunt limitate prin tratate. Bugetul Uniunii nu trebuie să fie în deficit, ceea ce înseamnă că încasările trebuie să acopere întregul cost al diferitelor activităţi. Aceste încasări, sau venituri, provin din trei surse principale: taxele vamale, o parte din baza taxei pe valoarea adăugată (TVA) armonizate a fiecărui stat membru şi încă o contribuţie de la statele membre, pe baza mărimii venitului lor naţional brut (VNB).

Suma de bani ce poate fi pusă la dispoziţia Uniunii este limitată printr-un acord al statelor membre şi al parlamentelor. În momentul de faţă, plafonul este fixat la 1,24% din venitul naţional brut al Uniunii pentru plăţile efectuate de la bugetul UE. În termeni comparativi, aproximativ 45% din venitul naţional brut al Uniunii este alocat cheltuielilor publice naţionale, regionale şi locale în statele membre.

Cheltuielile UE sunt limitate şi printr-un acord multianual încheiat între membrii Parlamentului European, ai Consiliului de Miniştri şi ai Comisiei Europene. Acest acord conţine un „cadru financiar multianual”. Cele mai recente acoperă planuri ale cheltuielilor pentru perioade de şapte ani, din 2000 până în 2006 şi din 2007 până în 2013.

d) O gestiune şi un control adecvate

Comisia este responsabilă de implementarea bugetului, dar împarte cea mai mare parte a sarcinilor de gestiune cu statele membre. Un act legislativ comunitar – regulamentul financiar – convenit de către statele membre defineşte regulile aplicabile pentru cererea, bugetarea şi utilizarea fondurilor UE. Toate veniturile şi cheltuielile trebuie justificate. Se întocmesc rapoarte financiare care arată activele şi pasivele Uniunii, precum şi situaţii contabile generale şi bugetare.

Personalul Comisiei este în mare parte organizat pe departamente numite Direcţii Generale – abreviat DG – fiecare fiind condus de un director general. Personalul din DG-uri gestionează programele şi activităţile UE din sectoarele lor de specialitate, în permanentă legătură cu omologii lor din statele membre, după cum este necesar.

Auditurile sunt efectuate atât de auditori interni, cât şi externi (Curtea de Conturi Europeană). Direcţiile Generale trebuie să întocmească un raport în fiecare an, în care se evaluează munca departamentelor lor şi modul în care au fost utilizate resursele care le-au fost puse la dispoziţie. Rapoartele de activitate anuale sunt prezentate membrilor Comisiei şi un raport al acestora este transmis la autoritatea bugetară, adică la Parlamentul European şi la Consiliul de Miniştri, înainte de data de 15 iunie ce urmează fiecărui an bugetar.

2. Comisia răspunde în faţa Parlamentului pentru utilizarea bugetului UE

Rapoartele anuale ale auditorilor interni şi externi cu privire la gestionarea fondurilor Uniunii sunt trimise la Parlamentul European şi la Consiliul de Miniştri.

În fiecare an, în cadrul procedurii de „descărcare”, Comisia Europeană şi alte instituţii ale UE răspund în faţa Parlamentului European în legătură cu modul în care au fost utilizate resursele ce le-au fost puse la dispoziţie.

Comisia este obligată să întreprindă o acţiune de urmărire a concluziilor şi a recomandărilor făcute în cadrul procedurii de descărcare de către Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri. Parlamentul, Consiliul şi Curtea verifică acţiunile de urmărire.

Unde merg banii şi ce se realizează?

Direct sau indirect, beneficiem cu toţii din activităţile finanţate de la bugetul UE, fie că este vorba de plaje mai curate, de alimente mai sănătoase în farfuria noastră, de drumuri mai bune sau de garantarea drepturilor noastre fundamentale.

Acţiunile şi proiectele finanţate de bugetul UE reflectă priorităţile stabilite de ţările UE la un moment dat. Acestea sunt grupate în categorii mari de cheltuieli (numite „linii bugetare”) şi în 31 de domenii de acţiune diferite.

Bugetul UE finanţează acţiuni şi proiecte în domenii în care toate ţările UE au convenit să acţioneze la nivelul Uniunii. Astfel de decizii sunt luate din motive de ordin pur practic.

Acţiunea comună în aceste domenii se dovedeşte a fi mai eficientă şi mai puţin costisitoare.

Există totuşi şi alte domenii în care ţările UE au hotărât să nu acţioneze la nivelul Uniunii.

De exemplu, sistemele de securitate socială naţională, de pensii, sănătate sau educaţie sunt plătite de guvernele locale sau regionale. „Principiul de subsidiaritate„ garantează că finanţarea activităţilor este realizată cel mai bine la nivel naţional, regional sau local, fără că Uniunea să intervină.