Canale de transmisie a politicii monetare în România

Procesul prin care deciziile de politică monetară exercită un anumit efect asupra economiei, în general, şi asupra nivelului preţurilor, în particular, se numeşte „proces de transmisie a politicii monetare”.

Legăturile cauzale specifice prin care acţionează în mod obişnuit impulsurile create de politica monetară se numesc „canale de transmisie”.

Descrierea şi analiza mecanismului de transmisie constituie un element esenţial al oricărei teorii monetare pertinente. De aceea, orice analiză de aceste gen se încadrează într-o concepţie teoretică mai generală cu privire la procesul macroeconomic şi la rolul monedei în economie. Însă, nu există şi, probabil, nu va exista o singură teorie a fenomenelor economice, ci o pluralitate de teorii, mai mult sau mai puţin integrate într-o viziune unitară asupra modului în care se desfăşoară viaţa economică. De aceea, în cele ce urmează ne vom limita la prezentarea celor mai importante canale de transmisie care există între acţiunile de politică monetară ale băncii centrale, pe de o parte, şi efectele manifestate în planul obiectivelor finale ale politicii macroeconomice (în principal, nivelul preţurilor), pe de altă parte.

O metodă frecvent folosită în literatură pentru prezentarea mecanismului de transmisie este „metoda cutiei negre”, propusă de Mishkin. Conform acestei metode, adoptate de un mare număr de autori, mai ales de cei de orientare monetaristă, analiza se limitează la evidenţierea legăturilor directe dintre oferta de monedă şi obiectivele finale ale politicii monetare, fără a intra în detaliile mecanismelor relaţionale respective. Există însă şi mulţi autori, mai ales de orientare keynesiană, care preferă „modele structurale” mai detaliate.

În ceea ce ne priveşte, vom descrie următoarele patru canale majore de transmisie a impulsurilor monetare:

- 1) canalul evidenţiat de teoria cantitativă - preţurile - prin care se manifestă impactul direct al ofertei de monedă asupra cererii macroeconomice;

- 2) canalul ratei dobânzii (canalul cererii agregate), prin care se transmit efectele exercitate de modificările structurii ratelor dobânzii asupra investiţiilor şi altor componente ale cererii agregate;

- 3) canalul anticipaţiilor, prin care previziunile privind inflaţia se repercutează asupra negocierilor salariale;

- 4) canalul cursurilor de schimb, care funcţionează în economiile deschise şi dotate cu cursuri de schimb lexibile.

Precizăm că nu este necesar ca toate aceste mecanisme de transmisie să fie observate practic într-o anumită economie. Legăturile predominante, gradul lor de intensitate şi, deci, eficacitatea relativă a diverselor canale depind de condiţiile instituţionale specifice, existente în economia avută în vedere, precum şi de obiectivele politicii economice a băncii centrale din ţara în cauză.

De asemenea, trebuie menţionat că deşi este extrem de importantă din punct de vedere teoretic şi practic, cunoaşterea procesului de transmisie este, dinr-o serie de motive, destul de limitată. În primul rând, însăşi modelele - teoretice şi econometrice - utilizate pentru descrierea procesului de transmisie au anumite limite cognitive inerente, care fac ca între economişti să nu existe un consens cu privire la semnificaţia rezultatelor obţinute cu ajutorul lor. În al doilea rând, transmisia către economia reală a impulsului monetar al băncii centrale se face cu o serie de decalaje de timp (lags), a căror lungime diferă foarte mult de la o ţară la alta, de la o etapă istorică la alta, în funcţie de natura reacţiei implicate şi de faza procesului de transmisie în care aceast decalaj se manifestă (decalaj fricţional, informaţional, cognitiv, decizional, inerţial, intern, extern) ş.a.m.d. Pericolul care se naşte de aici este ca măsurile de politică monetară concepute în scop contraciclic să aibă, de fapt, efecte prociclice. De exemplu, este posibil ca politica monetară, adoptată în scopul stimulării activităţii economice în faza de recesiune, să înceapă să îşi producă efectul doar după ce economia a intrat în faza de relansare. Or, aceasta înseamnă că, în anumite condiţii, o politică monetară discreţionară poate deveni ea însăşi o importantă cauză independentă de instabilitate macroeconomică.

În concluzie, incertitudinile cu privire la efectele pe termen scurt ale politicii monetare limitează posibilităţile de reglare fină a procesului economic cu ajutorul mijloacelor specifice acestui tip de intervenţie a statului în economie. Această concluzie este deosebit de importantă în contextul regulilor foarte complexe, elaborate pentru ceea ce se numeşte „strategia de ţintire a inflaţiei”, aplicată în prezent de multe bănci centrale. Ea are însă şi o semnificaţie generală, având în vedere importanţa pe care o acordă în prezent majoritatea băncilor centrale combaterii inflaţiei.