Caracteristicile investițiilor străine directe

DIRECTE

Investiţia străină directă (ISD) are câteva caracteristici inconfundabile, care o delimitează de investiţia de portofoliu.

Dintre acestea reţinem câteva considerate a fi mai importante:

1. investiţia străină directă presupune o relaţie de lungă durată a investitorului în economia ţării gazdă, aceasta păstrând, în cea mai mare parte, controlul asupra folosirii şi gestionării resurselor transferate;

2. investiţia străină directă este îndreptată cu precădere spre sectorul producţiei materiale, care, iniţial poate fi destinată pieţei interne a ţării gazdă, urmând ca, pe măsura dezvoltării întreprinderilor, o parte din ce în ce mai mare să fie orientată spre piaţa internaţională (a nu se înţelege prin aceasta că sectorul serviciilor este neglijat);

3. de regulă, investiţiile străine directe sunt localizate ţinându-se seama de unele criterii specifice, care nu operează în cazul investiţiilor de portofoliu, respectiv acolo unde costurile producţiei sunt mai mici, factorii de producţie mai abundenţi, piaţa de desfacere mai mare, existenţa unei legislaţii mai permisive menită să imprime plasamentului o siguranţă mai mare ş.a.;

4. în numeroase cazuri, investiţiile străine directe se interferează cu investiţiile autohtone (locale), fenomenul găsindu-şi expresia în acorduri de cooperare cu operatorii locali, exemplul cel mai concludent constituindu-l societăţile mixte (joint venture);

5. investiţiile directe implică, de obicei, capitaluri în sume mai mari, ele aducând, în general beneficii mai ridicate ţărilor gazdă decât investiţiile de portofoliu (de altfel, acest lucru decurgând şi din ponderea incomparabil mai mare pe care o deţin în totalul investiţiilor internaţionale).

6. investiţia directă este făcută în afara ţării de origine a companiei, dar în interiorul reţelei organizatorice a acesteia (vorbim, în acest sens, de întreprinderi încorporate în reţea);

7. în general, investiţia străină directă se materializează într-un „pachet” de active şi produse intermediare, precum capital, tehnologie, cunoştinţe manageriale, acces la pieţele deţinute deja de investitor ş.a.m.d.

8. Investiţiile directe în străinătate implică delocalizarea în

ţara gazdă a unor active intangibile, cum ar fi: brevetele

de invesţii şi inovaţii, tehnici manageriale, know-how,

care sunt utilizate efectiv în procesul ce adaugă valoare.

9. În cazul acestui tip de investiţii internaţionale, investitorul este implicat efectiv în managementul obiectivului de investiţie, fiind prezent, în mod nemijlocit, la faţa locului.

Din cele de mai sus, rezultă că, în cazul investiţiei străine directe, ne întâlnim cu două părţi distincte:

- agentul economic străin emitent şi

- agentul economic local receptor.

Primul, în funcţie de volumul capitalului investit poate dobândi dreptul de control şi decizie asupra proiectului în care a investit.

- Atunci când participarea investitorului străin este majoritară, având ca obiect investiţii în unităţi de producţie cu o contribuţie importantă la crearea produsului intern brut al unei ţări, el poate fi considerat un investitor strategic.

Din această cauză, el este direct interesat ca performanţele economice obţinute să corespundă aşteptărilor sale, adică să fie pe măsura eforturilor făcute, implicarea lui în conducerea firmei fiind necondiţionată

Formele investiţiilor străine directe

- Investiţiile străine directe (Foreign Direct Investment) cunosc mai multe modalităţi concrete de realizare, decât cele de portofoliu.

- Una dintre acestea, foarte des întâlnită, este construirea „pe loc gol” (greenfield) a unei întreprinderi noi, sau deschiderea unei filiale într-o altă ţară, deţinută 100% în proprietate de firma investitoare.

Motive pentru alegerea acestei forme:

- evaluarea mai exactă a costurilor generate de proiectul dezvoltat în străinătate;

- incertitudinile generate de dimensiunile exacte ale cererii locale, gusturilor şi preferinţelor clienţilor, posibilităţile de extindere mai departe a afacerii;

- necesitatea coordonării vânzărilor şi acordării facilităţilor post-vânzare;

- o serie de produse intermediare, nestandardizate, induc drepturi de proprietate intelectuală şi servicii manageriale (exemplu: licenţe de fabricaţie) ce nu pot fi controlate de la distanţă;

- unele produse sunt dificil, sau chiar imposibil de deplasat la mari distanţe, datorită particularităţilor tehnice, sau a costurilor mari de transport şi manipulare;

Greenfield – motive:

- există situaţii numeroase când anumite servicii trebuie oferite cu rapiditate maximă la faţa locului – lucrările în infrastructură, sau prelucrarea unor materii prime de bază;

- existenţa unor reglementări în legislaţia ţării gazdă, care implică prezenţa nemijlocită a producătorului şi eliminarea verigilor intermediare;

- integrarea unei faze de fabricaţie în structura multinaţională a firmei – opţiune strategică;

- protecţionism vamal la un nivel înalt, la mai multe categorii de repere intrate în circuitul de fabricaţie etc.

Alegerea “greenfield” depinde de:

- caracteristicile şi structura pieţei ţării în care firma doreşte să opereze;

- natura bunurilor şi serviciilor ce urmează a fi produse şi comercializate;

- mecanismul tranzacţiilor contractuale sau a serviciilor-suport oferite clienţilor locali, or regionali;

- starea şi dinamica concurenţei locale;

- natura pârghiilor de politică economică ce vizează investitorii străini, aplicate de statul gazdă.