Cazul țărilor nordice privit din perspectiva economică

Prin Ţǎrile Nordice înţelegem regiunea din nordul Europei formatǎ din Danemarca, Finlanda, Islanda, Suedia, Norvegia şi teritoriile asociate lor din care fac parte Groenlanda, Insulele Faroe si Aland. Popularǎ este şi denumirea de Scandinavia, deşi nordicii considerǎ acest termen ca fiind unul distinct.

Cele cinci naţiuni şi trei teritorii autonome au foarte multe în comun, de la istorie la trǎsǎturi specifice din societatea lor, încadrându-se în modelul social nordic. Acesta este caracterizat prin niveluri ridicate ale cheltuielilor specifice protecţiei sociale, având astfel un sistem al bunăstării generalizat pe această cale, o intervenţie fiscală extensivă pe piaţa muncii şi o putere considerabilă a sindicatelor, asigurând, la rândul ei, omogenitate în ce priveşte nivelul salariilor. Acest model nu este însǎ unul cu reguli şi componente specifice care se atribuie tuturor acestor state, ci fiecare naţiune are propriul model economic şi social, uneori cu mari diferenţe faţǎ de cel al vecinilor sǎi.

Din punct de vedere politic, Ţǎrile nordice nu formeazǎ o singurǎ entitate, dar ele coopereaza în Consiliul Nordic. Acesta este un forum de colaborare interguvernamentalǎ, format dupǎ cel de-al doilea rǎzboi mondial iar rezultatul sǎu concret a fost libera circulaţie fǎrǎ paşaport a cetǎţenilor acestor ţǎri şi piaţa comunǎ a muncii în 1952. Din 1996 acestea au aderat şi la spaţiul Schengen, care cuprinde 30 de ţǎri în Europa.

Aceastǎ cooperare politicǎ dintre ţǎrile nordice nu a dus însǎ şi la o politicǎ comunǎ a ţǎrilor cu privire la apartenenţa la Uniunea Europeanǎ, Zona Euro sau NATO, dupǎ cum se poate observa în tabelul urmǎtor.

Ţara U.E Zona Euro NATO

Danemarca x x

Finlanda x x

Islanda x

Norvegia x

Suedia x

Atitudinea Ţǎrilor Nordice faţǎ de Uniunea Europeanǎ

Credem cǎ nu greşim când afirmǎm cǎ ţǎrile din spaţiul nordic au o atitudine diferitǎ faţǎ de Uniunea Europeanǎ. Unele dintre ele au dezvoltat o abordare integraţionalistǎ, cum este cazul Finlandei, care în prezent poate fi consideratǎ ţara cel mai bine integratǎ şi mai europenizatǎ din cele cinci. Altele au preferat sǎ menţinǎ o relaţie destul de ambiguǎ cu UE. Ţǎri ca Suedia şi Danemarca au dovedit o atitudine de reţinere, de prudenţa, faţǎ de Uniune. Suedia a refuzat trecerea la moneda euro prin referendumul din 2003 iar Danemarca, care iniţial a refuzat prin referendum Tratatul de la Maastricht, nu face nici ea parte din zona euro. Pe de altǎ parte, Islanda şi Norvegia, deşi nu fac parte din Uniune au legǎturi destul de strânse cu aceasta .

Se poate spune cǎ ezitarea nordicilor faţǎ de Uniunea Europeanǎ îşi are rǎdǎcinile în cultura localǎ care pune mare preţ pe independenţa.

În Norvegia au avut loc deja douǎ referendumuri cu privire la aderarea la Ue, unul în 1972 iar altul in 1994. Populaţia s-a opus în ambele cazuri, cu un procent de 53,5% în 1972 şi 52,3% în 1994. În prezent, opinia publicǎ favorabilǎ aderǎrii Norvegiei la Ue pare sǎ capete teren.

Cât priveşte Islanda, în anul 2000 primul ministru David Oddson afirma cǎ nimic nu indicǎ necesitatea aderǎrii Islandei la Ue. Aceasta situaţie s-ar putea schimba însǎ în viitor, odata cu retragerea trupelor militare americane care oferǎ protecţie insulei ca urmare a unui pact anterior, Islanda fiindi nevoitǎ sǎ se orienteze mai mult spre Europa.

Caracteristici economice comune pentru Finlanda, Suedia şi Danemarca

În continuarea lucrarii, vom lua în discuţie doar statele nordice membre ale Uniunii Europene. Cunoştiinţele şi informaţiile pe care noi le avem cu privire la acestea sunt destul de limitate, dar cu siguranţǎ ştim cǎ Suedia, Danemarca, Finlanda se numarǎ printre modele statale de mare succes în lume.

Publicaţia “The Economist” a examinat situaţia democraţiei într-un studiu extins asupra a 167 de ţǎri din întreaga lume.Ţǎrile sunt clasificate în democraţii complete, democraţii defectuase, regimuri hibrid şi sisteme autoritare. Conform Economist’s Intelligenge Unit Index 2008, pe o scarǎ de la 0 la 10, Suedia a obţinut un punctaj de 9,88 şi locul întâi în lume, în timp ce de exemplu Corea de Nord se situeaza pe ultimul loc cu 0,86. În acelaşi clasament,Norvegia deţine locul 2, Islanda 3, Danemarca locul 5 iar Finlanda locul 6 .

Am menţionat acest studiu pentru cǎ am considerat cǎ spune multe despre eficienţa sistemului social , politic şi economic al statelor nordice. Ele constituie un model de dezvoltare şi stabilitate economicǎ.

Cea mai importanta asemanare între aceste trei ţǎri este ponderea mare pe care statul o are în economie.Aceastǎ particularitate a nordicilor este surprinzǎtoare, dacǎ ne gandim cǎ, de mai bine de un sfert de secol, statele occidentale sunt implicate într-un proces masiv de privatizare a industriilor cheie, fapt ce a diminuat numǎrul salariaţilor de stat. De altfel, în Uniunea Europeanǎ, statul angajeazǎ în medie circa 17% din totalul lucrǎtorilor, cu aproximativ 10 procente mai puţin decât în ţǎrile nordice .Instituţiile guvernamentale din Suedia şi Danemarca realizeazǎ mai bine de o treime din totalul angajǎrilor, în timp ce guvernul finlandez angajeaza mai bine de un sfert din toţi lucrǎtorii.

Prezenţa masivǎ a statului nu a împiedicat economiile nordice sa fie competitve. Producǎtorii din aceste state s-au axat de mult timp pe produsele cu valoare adaugatǎ mare şi au cautat avantaje competitve în restul lumii.

Producǎtorii nordici au fost printre primii care au profitat de globalizarea schimburilor comerciale, dar migrarea fabricilor cǎtre alte destinaţii nu a determinat însǎ creşterea explozivǎ a şomajului pentru cǎ firmele care şi-au relocat activitǎţi în zone cu salarii reduse au continuat sǎ angajeze personal din ţara mamǎ ca efect direct al dezvoltǎrii. Mai mult, firmele care au delocalizat activitǎţi în alte regiuni au angajat în propria ţara mai multi lucrǎtori decât companiile care s-au mulţumit sǎ îşi desfǎşoare activitatea doar pe piata internǎ.

Accentul pus pe cercetare şi susţinerea acesteia cu ajutorul unui sistem modern şi flexibil de învǎţǎmânt a facut ca diferenţa dintre valoarea exporturilor şi cea a importurilor sa încline în favoarea statelor nordice. Ca procentaj al cheltuielilor pentru acest sector din totalul PIB-ului, Suedia şi Finlanda se situeazǎ cu mult înaintea Japoniei sau a SUA. Pentru a susţine acest efort, sistemul de învǎţǎmânt nordic a primit bani cu generozitate de la stat. Acest sector devine cheia succesului viitor al ţǎrilor nordice, din moment ce economia acestora eliminǎ slujbele bazate pe cunoştinte de nivel mediu şi creaza posturi de înaltǎ calificare.

Printre piedicile cele mai importante în calea pǎstrǎrii condiţiilor de viaţa a cetaţenilor nordici se numara inflexibilitata pieţei muncii, în special în Suedia. Studiul confederatiilor patronale din regiunea nordica propune o creştere a diferenetei dintre salarii şi ajutorul social, pentru a spori motivarea muncii. Mai mult, este necesar ca diferenţele de remunerare a diferitelor slujbe sa fie mai mare. O alta piedicǎ in calea succesului pe termen lung al regiunii nordice este nivelul mare al taxelor. Acestea încep sǎ descurajeze firmele, care cautǎ tot mai des paradisuri fiscale sau ţǎri mai comode, precum cele din estul Europei, pentru a-şi declara profitul.

Cele trei naţiuni din nordul Europei au reuşit sǎ facǎ faţǎ cu succes procesului de globalizare. Producǎtorii nordici s-au axat pe exporturile tehnologice, cu valoare adaugatǎ mare, fapt care i-a protejat de reducerea dramaticǎ a preţurilor de pe pieţele unde se afirmǎ firmele chinezeşti. Patronatele atrag atenţia însǎ ca, fǎrǎ o piaţǎ a muncii flexibilǎ, câştigurile aduse de globalizare vor fi anulate de creşterea şomajului pe plan intern. O alta problema a firmelor nordice este nivelul de taxare, care ar putea provoca migrarea masivaǎ a afacerilor cǎtre Asia.