Cererea și Oferta de Muncă

CAPITOLUL I:CEREREA DE MUNCĂ

1.1.Concept şi definire

Orice activitate economică, pentru desfaşurarea ei, necesită factorul muncă alaturi de ceilalţi factori de producţie.

Cererea de muncă reprezintă cantitatea totala de muncă necesară desfăşurării activităţilor economico-sociale dintr-o ţară la un moment dat. Ea are ca punct de plecare nevoia de muncă, dar nu este egală cu acesta. Deci, din cererea de muncă nu fac parte muncile nesalarizate, precum: munca femeilor casnice, a militarilor în stagiu, a elevilor şi studenţilor, altor persoane care nu vor să muncească, având alte venituri. Astfel spus, cererea de muncă este reprezentată de nevoia de muncă salarizată. Satisfacerea nevoii de muncă se realizează, prin utilizarea disponibilităţilor de muncă existente în societate, adică cantitatea de muncă ce poate fi depusă de populaţia aptă a ţării respective în perioada dată. Şi în acest caz trebuie avut în vedere faptul că nu toate disponibilităţile de muncă se constituie în oferta de muncă ci numai cele care urmează să fie salarizate, remunerate.

Dacă se au in vedere: volumul productivităţii muncii şi timpul legal de muncă pentru o perioadă determinată, putem stabili nevoia de muncă, deci forţa de muncă necesară in perioada respectivă.

Cererea are ca punct de plecare nevoia de serviciu de munca din partea utilizatorilor acesteia (întreprinderi,administraţii,bănci, etc.). Condiţia generală a transformării nevoilor de muncă în cerere de muncă este remunerarea sau salarizarea. Aceasta se concretizează deci în ofertă de locuri de muncă salariate. Atât cererea cât şi oferta de muncă sunt categorii şi mărimi dependente de:

a) dezvoltarea economico-socială a unei ţări, amplasarea şi structura activităţii economice şi ale activităţii sociale ;

b) fenomenele şi procesele social-demografice.

Relaţiile de interdependenţă dintre primul element şi al doilea în opiniile specialiştilor au fost şi sunt nu numai diferite dar chiar opuse. De exemplu T R. Malthus a fost unul dintre primii care s-au ocupat de problema relaţiilor dintre populaţie şi dezvoltare. Legăturile complementare dintre a) şi b) au fost reduse de Malthus la determinarea directă şi unilaterală dinspre venituri spre natalitate, căci sporirea mai puternică a natalităţii ar duce automat la scăderea veniturilor familiale. În lucrarea sa eseu asupra principiului populaţiei, Malthus încearcă să demonstreze că mijloacele de trai, mijloacele de subzistenţă ar creşte în progresie aritmetică, pe când populaţia s-ar dezvolta în progresie geometrică.

Istoria economiei şi evoluţia demografică în ţările dezvoltate evidenţiază situaţii foarte variabile şi contradictorii ale dinamicii celor două procese. De pildă, ameliorarea condiţiilor de viaţă a influenţat mult comportamentul demografic familial în sensul scăderii natalităţii şi a nivelului de copii în familii (în Franţa, Germania, Marea Britanie, Anglia).

1.2. Particularităţi ale pieţei muncii

Orice activitate economică, pentru desfaşurarea ei, necesită factorul muncă alături de ceilalţi factori de producţie.

Daca se au în vedere: volumul productivităţii muncii şi timpul legal de muncă pentru o perioadă determinată, putem stabili nevoia de muncă, deci forţa de muncă necesară în perioada respectivă.

Piaţa muncii sau a forţei de muncă reprezintă spaţiul economic în care are loc confruntarea liberă a cererii de muncă cu oferta de muncă.

Cererea de muncă este reprezentată de deţinătorii de capital, în calitate de cumpărători iar oferta de muncă o reprezintă posesorii de forţă de muncă, în calitate de vânzători.

Piaţa muncii nu este omogena, ci se compune din segmente pe domenii de activitate, zone economice, meserii, niveluri de calificare.

În acest sens putem distinge:

- piaţa locala a muncii subdiviziune geografică cu particularitaţi pecuniare, costuri, psihologii, mobilitate;

- piaţa externă a muncii, subdiviziune care priveste un anumit număr de lucrători, fiecare fiind disponibil sau potenţial disponibil pentru a ocupa locurile de muncă ce se oferă prin competiţie;

- piaţa internă a muncii, subdiviziune în care cererea şi oferta de muncă sunt interne fiecarei firme şi accesibile direct pieţei externe a muncii, însă o percepţie diferită a celor din interior în raport cu cei din afară. Ea priveşte ocuparea diferitelor funcţii prin avansare, transfer, concurs in înteriorul firmei.

Piaţa muncii, ca piaţă a celui mai important factor de producţie, se află în legatură directă cu celelalte pieţe: a bunurilor, monetară şi a capitalului. Ea recepţionează semnalele de pe fiecare piaţă şi îşi formează propriile exigenţe faţă de acestea. Echilibrul pieţei muncii conditioneaza echilibrul celorlalte pieţe