Cuprins
- 1. Scurt istoric pag. 3
- 2. Constituirea Comisiei Europene pag. 4
- 3. Membrii Comisiei pag. 7
- 4. Organizarea Comisiei Europene pag. 12
- 5. Dezvoltarea inițială pag. 14
- 6. Funcţionarea Comisiei Europene pag. 16
- 7. Atribuţiile Comisiei Europene pag. 17
- 7.1. Funcţia de supraveghere legislativă pag.19
- 7.2. Funcţia de iniţiativă legislativă pag.19
- 7.3. Funcţia de execuţie pag.20
- 7.4. Funcţia de decizie pag.21
- 7.5. Funcţia de reprezentare pag.21
- 8. Viitorul Comisiei pag.22
- 9. Inițiativa legislativă pag.24
- 10. Știri actuale despre Comisia europeană pag.25
- 11. Legături externe pag.31
- 12. Concluzii pag.34
- 13. Bibliografie pag.36
Extras din proiect
1. SCURT ISTORIC
Tratatul de la Paris, cel prin care s-a instituit Comunitatea Europeană a Carbunelui și Oțelului (CECO) a creat patru instituții:
- Înalta Autoritate;
- Consiliul Special de Miniștri;
- Adunarea Comună;
- Curtea de Justiție.
Se poate considera cea mai veche instituţie a Uniunii Europene, având în vedere că precursoarea ei, Înalta Autoritate, era singura instituţie propusă de Planul Schuman (1950).
Din punct de vedere istoric, practic, Comisia a trecut prin 3 faze importante:
- Înalta Autoritate a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (1952-1958)
- coexistenţa celor 3 instituţii corespunzătoare celor 3 comunităţi europene (Înalta Autoritate; Comisia EURATOM şi Comisia C.E.E.) (1958 -1967)
- formarea Comisiei unice după Tratatul de fuziune de la Bruxelles (1965) 1967- până în prezent. 1
În calitate de organ executiv al Comunităţii, cu sediul la Luxemburg, această autoritate răspundea de punerea în aplicare a hotărârilor luate de CECO. La 10 august 1952, Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet, şi-a început prima şedinţă la Luxemburg.
Înalta Autoritate era independentă de guverne şi însărcinată cu administrarea producţiei cărbunelui şi oţelului, de altfel şi principala acţiune a noi înfiinţate comunităţi. Ea deţinea puterea executivă. Printre principalele sale atribuţii se mai numărau: definirea obiectivelor comune, acordarea de împrumuturi, intervenţie asupra preţurilor şi cotelor de producţie. Instituţia era formată din nouă membri, numiţi prin comun acord de guvernele statelor membre CECO.
Este interesant de redat cum vedea președintele Înaltei Autorități, Monet, situația integrarii europene la acel moment. De aceea redam mai jos urmatoarele din primul discurs pronunțat de el în fața Adunarii Comune:
"Niciodata nu vom putea sublinia suficient de mult faptul că cele șase țări ale Comunității sunt vestitoarele unei Europe unite mult mai largi, ale carei hotare sunt stabilite numai de aceia care încă nu s-au alăturat. Comunitatea noastră nu e o asociație a producătorilor de carbune și oțel. Este începutul Europei".
În baza Tratatelor de la Roma s-au creat Comisii separate, toate având sediul la Bruxelles, atât pentru CEE cât și pentru EURATOM. Ele erau formate tot din nouă membri, numiți de către guvernele naționale pentru o perioadă de patru ani. Dat fiind faptul că, în anii ce au trecut de la crearea CECO, entuziasmul integrării a devenit mai slab, emblematic in acest sens fiind neconcretizarea propunerilor de formare de comunități europene în domeniul apărării și politic.
Comisia CEE, spre deosebire de înalta Autoritate, nu adoptă decizii, ci punea în aplicare hotarârile Consiliului de Ministri, asigurând si executarea dispozitiilor prevazute de Tratat.
Comisia CEE a trecut în prim plan, primul ei președinte fiind profesorul german de drept Walter Hallstein.
Denumirea de Comisie Europeană este cunoscută după Tratatul de Fuziune de la Bruxelles din 1965, în acesta prevazandu-se unirea celor trei Comisii existente la acel moment intr-o singură instituție, Comisia Comunităților Europene.
Tratatul de fuziune stipulează independența Comisiei față de guvernele statelor membre, dar stabilește răspunderea politică a acesteia față de Parlamentul European, care poate adopta o moțiune de cenzură împotriva ei.
Din 1967, când s-a cristalizat Comisia Europeană prin fuziunea celor trei Comisii, funcția de președinte a fost deținută de următoarele personalități: belgianul Jean Rey, pâna în 1970, italianul Franco-Maria Malfatti care, fara să-si încheie mandatul, a fost înlocuit de socialistul olandez Sicco Mansholt, francezul Xavier Ortoli între 1973-1977, englezul Roy Jenkins, între 1977-1981, luxemburghezul Gaston Thorn, între 1981-1985, pentru un deceniu apoi, Jaques Delors (1985-1995), în perioada 1995-1999 Jacques Santer, în perioada 2000-2004 italianul Romano Prodi, iar din noiembrie 2004 de portughezul José Manuel Barroso.
Bibliografie
Dacian Cosmin Dragos, Uniunea Europeana – institutii-mecanisme, Editura All Beck Bucuresti, Editia a 2-a 2005
Diaconu, Nicoleta, Dreptul Uniunii Europene. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007
Gilles Ferreol , Yves Jean Boloeil-Benoist, Marc Blanquet, Dominique Breillat,Noel Flangeul ,Dicționarul Uniunii Europene , Editura Polirom ,Iași, 2001
I. Jinga, Uniunea Europeana -realitati si perspective, Editura Lumina Lex, 1999
Ileana Pascal, Monica Vlad, Ștefan Deaconu, Codru Vrabie ,Participarea la instituțiile UE,Centrul de resurse juridice,București,2004
Ioan Alexandru, Drept administrativ european, Ediția aII-a ,București, Universul Juridic, 2010
Lefter,Cornelia, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Ed. Economica, București, 2003
Marian Ștefănescu, ”Ideea și integrarea europeană”, Editura All, București,2007
Mariana Arnold, Camelia Fetița et all, ”Ce este Uniunea Europeană?”, Editura Est, București
N. Paun, A.C. Paun, Istoria constructiei europene, Editura Fundatiei pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2000
Preview document
Conținut arhivă zip
- Comisia Europeana.docx