Comparații fiscale ale țărilor din Uniunea Europeană

Cap 1: Coordonate ale politicii fiscale europene

1.1: Obiectivele politicii fiscale europene:

Coerenţa politicii fiscal- bugetare condiţionează, în mare măsură, realizarea obiectivelor generale ale dezvoltării economice pe termen mediu şi lung, precum şi îndeplinirea criteriilor de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Mastricht, asumate şi de ţara noastră la aderarea la Uniunea Europeană.

Totodată, Strategia de la Lisabona trebuie tratată cu prioritate, pentru a respecta termenul stabilit cu privire la transformarea Uniunii Europene în cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere.

Uniunea economică numără astăzi 27 de state membre şi aproximativ 500 de milioane de locuitori. În ciuda diferenţelor dintre statele membre, la baza întregii construcţii europene a stat voinţa de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la concluzia că în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional. Aşa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elborate şi adoptate de instituţiile comunitare, cu aplicabilitate pe întreg cuprinsul Uniunii.

În domeniul fiscal, organismul cu rol de iniţiere şi urmărire a modului de aplicare a legislaţiei fiscal- bugetare este Comisia Europeană, înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht, semnat în anul 1992 şi intrat în vigoare în 1993. Obiectivul principal al Tratatului Comunităţii Economice Europene este crearea pieţei comune care să se bazeze pe concurenţă loială cu caracteristici similare unei pieţe naţionale.

Impozitele şi taxele reprezintă fundamentul întregii activităţi fiscale, ele fiind instituite prin acte normative cu caracter fiscal( legi sau ordonanţe, hotărâri de guvern aprobate prin legi), acestea nu lipsesc şi nu pot lipsi ca elemente de bază în prezentarea noţiunilor care se referă la domeniul fiscal. Totodată, aplicarea reglementărilor cu caracter fiscal, dimensionarea, aşezarea şi perceperea în ultimă instanţă a impozitelor şi taxelor nu se pot realiza fără existenţa unui mecanism fiscal, a unor metode şi tehnici fiscale prin aplicarea cărora să fie satisfăcute şi anumite cerinţe pe care să le îndeplinească sistemul fiscal pentru a putea fi considerat raţional, dar şi pentru a se armoniza cu politica fiscală din ţările Uniunii Europene.

Scopul realizării pieţei comune şi a uniunii monetare a antrenat schimbări în ceea ce priveşte fiscalitatea. Înlăturarea restricţiilor privind mobilitatea capitalului a generat teama că baza impozabilă la nivel naţional se poate reduce prin migraţia acesteia între statele membre, datorită concurenţei fiscale dintre ele, ceea ce va afecta gradul de ocupare şi capacitatea de a asigura protecţia socială. De aici s-au conturat principalele obiective ale politicii fiscale:

• Cel mai important obiectiv pe termen lung constă în înlăturarea diferenţelor în ceea ce priveşte metodele şi cotele de aplicare al impozitelor indirecte. Vizate sunt accizele si TVA-ul.

• În ceea ce priveşte fiscalitatea directă, se urmareşte în principal minimizarea posibilităţilor de evaziune şi evitarea dublei impuneri, pe baza acordurilor bilaterale între statele membre

• Evitarea efectelor negative ale concurenţei între statele membre, în special evitarea transferului bazei fiscale prin fenomenul de migraţie a firmelor aflate în căutarea regimului fiscal cel mai favorabil

• Prin Tratatul de la Maastricht se limitează posibilitatea guvernelor de a finaliza cheltuielile publice prin creşterea datoriei publice. Prin Pactul de Creştere şi Stabilitate, statele membre participante la zona euro nu trebuie sub nici o formă să ruleze deficite bugetare peste nivelul de 3% din PIB. Scopul general al acestui pact este păstrarea bugetelor echilibrate la nivelul de ciclu economic.Astfel, creşterea cheltuielilor publice poate fi finanţată numai prin creşterea încasărilor veniturilor publice la nivelul ciclului economic.

Deşi au acceptat obiectivele politicii fiscale ale Uniunii Economice, totuşi, guvernele statelor membre au fost reticente în ceea ce priveşte paşii principali spre armonizare fiscală, iar Pactul de Creştere şi Stabilitate prevede că deciziile cu privire la aceasta trebuie adoptate cu unanimitate în Consiliul Europei. Pentru că, pe de o parte, politica fiscală este privită ca o componentă a suveranităţii naţionale, iar sistemele fiscale ale statelor membre se deosebesc substanţial, datorită diferenţelor în ceea ce priveşte structurile economice şi sociale ale acestora şi diferenţelor conceptuale privind rolul fiscalităţii, în general, şi al unui anumit impozit, în particular. Ca şi exemplu: gradul general al fiscalităţii şi al impozitării venitului persoanelor fizice, ca procent în PIB: cele mai mari cote de impozitare a venitului persoanelor fizice se înregistrează în Suedia 56,4%, Belgia 53,7% şi Olanda 52% şi cele mai mici în Bulgaria 10,0%, Republica Cehă şi Lituania 15,0%.

Ponderea în PIB a încasărilor fiscale este extrem de inegală la nivelul UE, (de la 28% în România până la 48,2% în Danemarca), însă tinde să fie mai mare în statele membre mai vechi.

Impozitele indirecte, formate în principal din TVA şi accize, variază între 11% din PIB în Spania, şi peste 19% în Danemarca, media UE fiind de 13,8%. Contribuţiile sociale variază de la 1,7% din PIB în Danemarca, la peste 19% în Franţa, media UE fiind de 15,1%.