Comunicarea în cadrul organizației

CAPITOLUL I

“Cuvântul conţine un ce sfânt care ne interzice să facem din el un joc al hazardului.” (Baudelaire)

COMUNICARE ŞI CONDUCERE

1.1. CARACTERISTICI ALE COMUNICĂRII MANAGERIALE

Comunicarea managerială nu poate fi privită în afara managementului, ea reprezintă o componentă majoră, fundamentală a acestuia. Evoluţia managementului a determinat apariţia unor forme specifice de comunicare managerială pentru fiecare etapă din dezvoltarea sa .

Managementul apare ca activitate practică odată cu civilizaţia, în procesul de diviziune a muncii, dar ca domeniu de sine stătător, ca ştiinţă, managementul se separă şi capătă existenţă de sine stătătoare relativ recent. Acest fenomen s-a datorat şi faptului ca managementul este legat de organizarea economică, de realizarea oricărei activităţi economice producătoare de bunuri sau de servicii în cadrul unei instituţii, iar despre instituţie (evident în sensul economic al termenului) putem vorbi abia începând cu secolul XX.

Managementul începutului de secol s-a realizat simultan în boom-ul dezvoltării economice şi industriale, cu revoluţia industrială, ceea ce a determinat perceperea managementului ca "management al maşinilor ". Dezvoltarea era percepută ca o dezvoltare tehnică, o preocupare cât mai intensă pentru eficientizarea maşinilor, pentru creşterea ponderii maşinilor în orice domeniu de activitate. Această perioadă a condus la existenţa unui management de tip autocratic. Noţiunea de şef era sinonimă cu noţiunea de manager, fapt ce determină existenţa unei comunicări de tip prescriptiv; rolul comunicării era acela de a transmite informaţiile de sus în jos; de cele mai multe ori aceste informaţii, instrucţiuni aveau caracter de sarcină obligatoriu de îndeplinit; era o comunicare verticală şi în general într-un singur sens.

După Al Doilea Război Mondial, odată cu schimbările importante din societate, cu rolul din ce în ce mai crescând al sindicatelor, relaţiile de management cu accent pe importanţa maşinii se modifică, de data aceasta accentul căzând asupra oamenilor. Este vorba de un management umanizat, care schimbă perspectiva comunicării manageriale. Managerul nu mai este numai un simplu organizator al maşinilor, un simplu administrator al resurselor materiale, ci şi un administrator al resurselor umane. Comunicarea managerială apare astfel ca o funcţie de o importanţă deosebită în activitatea de management, ca instrument de lucru în managementul resurselor umane, în îndeplinirea funcţiilor şi în realizarea obiectivelor organizaţiei. Rolul comunicării creşte într-atât încât cursurile de comunicare managerială introduse încă din 1920 la universităţile Harvard, Virginia Darden School şi Dartmouth Tuck School din Statele Unite ale Americii "devin obligatorii pentru educaţia oricărui manager american, impunându-se ceva mai târziu şi în Europa.

După anii 1970 odată cu dezvoltarea managementului, cu apariţia managementului de performanţă, "managerul devine şi întreprinzător pe lângă administrator de resurse şi lider ". Datorită diferenţierii atribuţiilor sale şi a complexităţii acestora (ca administrator organizează procesele existente la nivel organizatoric, ca lider decide, ia decizii, conduce eficient; ca întreprinzător acţionează în momentul potrivit pentru buna funcţionare a organizaţiei), comunicarea managerială devine o adevarată forţă, ocupă un loc central în activitatea oricărui manager.

Fiecare manager trebuie să dezvolte şi să promoveze o politică bazată pe un sistem de comunicare care să-i permită ajustarea permanentă a structurii şi a procesului organizaţional la condiţiile în continuă schimbare. De asemenea, prin rolul său de negociator, de promotor al politicii organizaţionale şi transmiţător al acestei politici, managerul trebuie să-şi formeze şi să întreţină o reţea de contacte cu partenerii organizaţiei, în realizarea politicii externe şi, în acelaşi timp, o reţea de informaţii deosebit de utilă în realizarea politicii interne a firmei.