Comunicarea - Instrument Politic și Economic în Perspectivă Globalizării

CAPITOLUL 1 - STADIUL ACTUAL AL CUNOAŞTERII ÎN DOMENIU

Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun, iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri. Pentru a formă o comunitate sau o societate, ei trebuie să aibă în comun, scopuri, convingeri, aspiraţii, cunoştinţe, alegeri comune - ,,acelaşi spirit’’ cum spun sociologii. Comunicarea este aceea care asigură dispoziţii emoţionale şi intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe. Comunicarea că fenomen a devenit un proces care nu mai ascunde multe mistere, putând fi văzută că şi purtătoare valorilor unitare ale intalinirilor între indivizi sau ale schimbului precum şi a valorii comunitare a împărtăşiţii (Zemor). Comunicarea devine în timp un cuvânt care acoperă un câmp polisemantic vast, delimitat de mijloacele de comunicare care pot fi : transmiterea de mesaje şi documente, comunicarea făcută la o academie sau la un consiliu de miniştrii, comunicarea telefonică, suporturile şi tehnicile de comunicare, comunicarea interpersonala, comunicarea instituţională, mediatică, politică, sunt direct influenţate de practicile publicitare care, preocupate mai mult de afirmare sau de promovare, au venit să le înlocuiască pe cele ale reclamei sau ale propaganadei şi tind să reducă locul schimbului - inerent în procesul de comunicare.

Comunicarea este prezenta în viaţă oricărei persoane, rezultând în felul acesta domeniul vast de acoperire. Activitatea omenească, individuală, colectivă, socială, înseamnă un proces continuu de emitere, primire şi analizare a informaţiilor. Preocupările teoretice asupra comunicării au fost de-a lungul timpului incluse în tematica filosofiei şi a retoricii, fiind preponderent focalizate pe valoarea intrinsecă a unui conţinut informaţional alcătuit într-o manieră artistică. Elementul central vizat în aceste demersuri a rămas în mod constant mesajul şi măiestria realizării lui. Interesul pentru celelalte componente ale procesului de comunicare sunt în general, destul de puţin elaborate.

În analiză teoretică a comunicării un loc aparte îl deţin modele teoretice obţinute printr-o acţiune raţională de reprezentare simbolică a componentelor şi funcţiilor acestui proces. Bazându-se pe configuraţii schematizate şi formulări principiale, modelele exprimă implicit o viziune exhaustivă şi o aplicabilitate generalizată. Ele deţin astfel un rol explicativ şi se focalizează pe o direcţie specifică de abordare, încercând conturarea unei imagini cât mai complexe asupra procesului de comunicare. Datorită numărului semnificativ de perspective teoretice şi discipline ştiinţifice preocupate de acest fenomen, de-a lungul timpul au fost elaborate o serie întreagă de astfel de modele.

O primă construcţie de acest tip se regăseşte în Retorica lui Aristotel care atrage atenţia asupra importanţei a trei elemente într-un proces de comunicare: oratorul, discursul şi auditoriul. Transpunând aceste componente în terminologia contemporană avem de-a face practic cu o relaţie liniară între emiţător, mesaj şi receptor, adică cele trei repere fundamentale prezente în orice proces de comunicare. Apariţia efectivă a modelelor comunicării este însă asociată cu perioada postbelică şi mai exact cu formularea principiilor teoriei informaţiei.

Realizarea comunicării depinde de îndeplinirea simultană a unor cerinţe specifice: capacitatea informaţională a sursei, capacitatea de codificare şi decodificare precum şi fidelitatea şi rapiditatea canalului. Astfel, facilitarea comunicării este direct proporţională cu suprafaţa de intersecţie a experienţelor personale ale participanţilor. Această suprafaţă reflectă practic distanţa socială dintre emiţător şi receptor, o componentă definitorie a oricărui proces de comunicare.

Mediul social, politic, economic este atmosfera generală în care are loc comunicarea organizaţionala. Acest tip de comunicare ajută managerii să conştientizeze modul real în care se petrece sau nu schimbul sau circulaţia informaţiei în organizaţiile pe care le conduc şi implicit să ia măsurile care se impun pentru a crea un climat cu efecte pozitive. Orice companie poate fi caracterizată printr-un anumit climat de comunicare sau, altfel spus, stil de comunicare intraorganizational. La fel de adevărat este şi faptul că stilul de comunicare intraorganizational poate fi unul pozitiv, care să faciliteze atingerea obiectivelor individuale, de grup şi organizaţionale, sau unul negativ, care să se traducă într-o satisfacţie scăzută a angajaţilor, implicit o eficientă şi o productivitate scăzută.

Climatul de comunicare poate fi tradus prin felul în care angajaţii unei firme/companii simţ sau nu un anumit grad de libertate în munca pe care o fac, un anumit interes pentru propriile opinii din partea superiorilor, gradul de flexibilitate al superiorului în luarea deciziilor, eficienţa schimbului de informaţii cu colegii şi superiorii.

,,Nivelul’’ comunicării în cadrul unei organizaţiei este evaluat prin intermediul analizelor interne şi va corespunde unuia din cele două tipuri : climat de cooperare (accent pus pe comunicare, lucrul în echipă, management participativ), sau un climat defensiv (accent pus pe respectarea regulilor, lucrul individual, management autoritar).

Climatul influenţează atât procesul comunicării, cât şi efectele sale asupra performanţei individuale şi de grup şi a satisfacţiei. Climatul de cooperare este caracterizat prin flexibilitate, spontaneitate, respect, empatie, încredere reciprocă, centrare pe sarcină. Participanţii sunt preocupaţi de rezolvarea problemelor de serviciu, se apreciază şi se respectă reciproc, nu acţionează pe baza unor ,,agende ascunse”. Climatul defensiv este generat de lipsa de încredere reciprocă între angajaţi, suspiciune, tendinţă de a-i domina şi controla pe ceilalţi, tendinţă de securizare prin recurgere la ,,agenda ascunsă” (una spun şi alta gândesc şi fac). Participanţii sunt preocupaţi mai mult de conflicte şi tensiuni decât de activitatea propriu-zisă, sunt manipulativi, blochează şi filtrează informaţia şi încearcă să dobândească prin aceasta mai multă putere personală. Climatul de comunicare depinde nu numai de natura organizaţiei, ci şi de valorile şi tradiţiile sale, de grupurile de putere existente şi de relaţiile dintre ele, de politicile manageriale, de gradul de rigiditate al reţelelor de comunicare.

Performanţa în muncă poate fi abordată la mai multe niveluri: individual, grupal, organizaţional. Pe lângă variabilele individuale care influenţează performanţa (aptitudini, competenţe, motivaţie, trăsături de personalitate, stare de sănătate) şi alte variabile organizaţionale, de natură tehnică, tehnologică şi de organizare a activităţii (echipamente, spaţiu şi orar de muncă, tehnologii, management, sisteme de stimulare etc.), comunicarea interpersonală şi organizaţională este considerată ca un factor important. Cercetările au arătat că feedback-ul - cunoaşterea rezultatelor imediate şi finale ale activităţii proprii - are o influenţă pozitivă indiferent de sursa de la care provine (organizaţie, şefi, colegi, sarcina în sine). Comunicarea rezultatelor are un rol informaţional şi totodată motivaţional: centrează atenţia pe aspectele relevante ale sarcinii, orientează spre comportamente dezirabile şi adecvate performanţei; excesul de feedback poate deteriora performanţa în timp ce deficitul poate duce la un comportament aleator şi ineficient.

Nu toate aspectele comunicării contribuie egal la performanţă, aceleiaşi frecvenţe a comunicării ascendente a doi angajaţi fiindu-le asociate conţinuturi diferite: unul furnizează informaţii utile deciziei, celălalt cere permanent îndrumări.